Penitenciarul Aiud, 3 iulie 1942

Trimiteţi-mi cursurile de drept, căci vreau să studiez. De asemenea şi un curs de limba germană, deoarece vreau să învăţ bine germana. Rugaţi-vă lui Dumnezeu şi credeţi nelimitat. Eu sunt mulţumit sufleteşte şi împăcat cu mine însumi. Nu vă mint. E realitatea sufletului meu, care şi-a găsit pacea în înţelepciunea şi ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Cred că numai în adevărul evanghelic îşi poate găsi omul liniştea de suflet. Dragile mele surori, vă rog păziţi-vă de păcat, trăindu-vă viaţa în curăţenie! Numai aşa veţi birui în viaţă. 

Penitenciarul Aiud, august 1942

Îmi pare că a trecut aşa de mult de când nu v-am mai scris nimic, încât acum când încerc să vă trimit şi eu frânturi de viaţă şi de gând, nu ştiu parcă nici cum, şi nici cui să mă adresez. (…) M-am îmbolnăvit de icter. (…) Scrisorile voastre m-au înviorat. Mi-e dor de casă şi de libertate. (…) Sufleteşte mă simt bine. Dumnezeu mă călăuzeşte şi lumina Lui mi-e flacără mereu aprinsă. Rugaţi-vă mult

Penitenciarul Aiud, 1 sept. 1942

Gândurile mele sunt îndreptate spre frumoasa Basarabie. Vă doresc din suflet tot binele şi fericirea! Fiţi cuminţi şi păstraţi-vă cât mai curate, căci curăţenia sufletească e cea mai scumpă comoară. Apropiaţi-vă cât mai mult inimile de Dumnezeu, de cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, căci de la El şi numai de la El, ne vine tuturor mântuirea.

Penitenciarul Aiud, 14 octombrie 1942

În viaţa lumii blestemate de aici mă simt singur. Îmi petrec timpul gândindu-mă mereu la Dumnezeu. Singur Dumnezeu mă înţelege pe deplin şi pe El, spre marea mea mulţumire sufletească, îl simt veşnic lângă mine, ocrotindu-mă şi luminându-mi Calea. Cât sunt de fericit când simt vibrând spiritul creştin, voi poate niciodată nu veţi putea înţelege. Mi-apare foarte frumos în minte un fragment din „Iisus, fiul lui Sirah”: „Dacă şi-ar retrage Dumnezeu suflarea, într-o clipă ne-ar preface pe toţi în pulbere”. Cât adevăr şi cât de puţini sunt cei ce-l înţeleg. Nu mai vorbesc de numărul extrem de redus al celor care îl trăiesc! In viaţa aceasta credinţa e totul. De aceea, omul fără credinţă e mort.  

Penitenciarul Aiud, 1 noiembrie 1942 

Eu sunt sănătos şi cu puteri sufleteşti neobişnuit de mari. După cum îţi spuneam şi-n alte rânduri, faptul că am ajuns a înţelege şi a trăi chiar spiritul creştin, m-a făcut să mă simt mulţumit, ca trezit dintr-un mormânt. La aceasta a contribuit în cea mai mare măsură singurătatea vieţii pe care-o duc, ca şi înfrânarea firească de la tot ce constituie lumesc, aproape. Mi-nchipui uneori, că într-o viaţă obişnuită, normală, n-aş fi putut ajunge niciodată la o asemenea revoluţie spirituală.  

Penitenciarul Aiud, 10 decembrie 1942

Fiţi cuminţi şi păstraţi-vă curăţenia sufletelor, căci sufletul e scânteia divină ce s-a sălăşluit în noi. De aceea, nu avem dreptul să-l pângărim. De veţi trăi în curăţenie sufletească, va veni ziua când veţi auzi în voi, glasul conştiinţei, al adevărului, îndemnându-vă să săvârşiţi numai fapte bune şi iubite de Dumnezeu! Atunci veţi trăi suprema fericire. Altfel, viaţa vă va apare ca un calvar fără sens. Luptă-te cu tine, înfruntă cu seninătate toate greutăţile vieţii prezente şi nu te plânge de suferinţă; cu atât mai mult, cu cât azi aproape nu există familie care să nu fi încercat cele mai crunte dureri.

Penitenciarul Aiud, 10 martie 1943

Viaţa mea e tristă oarecum, dar asta singur mi-am ales-o. Sufleteşte sunt mulţumit, deoarece Dumnezeu e lângă mine, întotdeauna. Uneori lăcrimez singur de dor.  

Penitenciarul Aiud, 12 mai 1943

Viaţa asta e atât de scurtă! şi noi trecem prin ea întocmai ca nişte fulgi. Noi ne vom regăsi cu toţii în căminul mult iubit, cu un dar nepreţuit: Iubirea în Duhul lui Hristos. Toate se petrec cu rost. Roagă-te mamă bunului nostru Mântuitor. El ne va ferici, împlinindu-ne sensul vieţii.  

Penitenciarul Aiud, 12 mai 1943

Trăiesc fericirea de a fi înţeles sensul înalt al Vieţii – cărarea luminoasă ce urcă spre Cer. Fără Hristos, Dumnezeul nostru, viaţa ar fi o totală zădărnicie, cu un singur scop: de a suferi fără nici o nădejde. De aici, de unde se pot vedea clar orizonturile vieţii, şi unde trăiesc o continuă purificare de suflet, cu un scop precis – mântuirea – calea ce duce spre Înviere -, te rog pe tine (ca şi pe surorile mele scumpe), să-ţi păstrezi curăţenia, care e cea mai scumpă comoară. Îmi am sufletul curat şi-ţi pot mărturisi că e cea mai mare fericire şi limită a vieţii mele.  

Penitenciarul Aiud, 21 iunie 1943

O zi uriaşă! M-am spovedit, m-am împărtăşit. Trăiesc momente mari, cele mai mari din viaţa mea! O răscruce a vieţii! M-am lăsat cu totul în voia lui Dumnezeu.

Penitenciarul Aiud, 25 iulie 1943 

Păstraţi-vă curăţenia sufletească, purtaţi-vă cu multă demnitate şi eleganţă, răbdaţi aceste grele încercări, care-şi au rostul lor, de la Dumnezeu, şi rugaţi-vă necontenit. Fetele curate, de neam bun, cu ţinută demnă -cu valoare sufletească în general – întotdeauna vor fi căutate. 

Penitenciarul Aiud, 22 noiembrie 1943 

Sunt sănătos şi mă gândesc întruna la voi, dragii mei, la toate încercările prin care a trebuit să treceţi, spre a vă da seama de deşertăciunea acestei lumi, de ajutorul şi dragostea lui Dumnezeu, de Viaţa Veşnică, pe care noi o putem câştiga cu mila Domnului, dacă ne vom trăi viaţa în iubire curată, fapte bune şi rugăciune.Viaţa e un dar de la Dumnezeu, şi noi trebuie să ştim a o trăi în chipul cel mai vrednic. Să ne curăţăm de păcate, care ne urmăresc la tot pasul, să fim cu iubire faţă de semenii noştri, să ajutăm, să răspundem la rău prin bine şi la ură prin dragoste, să ne mărturisim păcatele şi să luăm temeinic hotărârea de a nu le mai săvârşi. Iată, a venit şi postul Crăciunului. Pregătiţi-vă sufleteşte pentru această mare sărbătoare creştină, prin post şi rugăciune şi nu uitaţi milostenia pentru cei săraci şi lipsiţi, căci milostenia acoperă o mulţime de păcate. Aşa că, faceţi această faptă măreaţă, ca la Sfintele Sărbători să daţi la câte un sărac, lipsit de ajutor, ba o pâine, ba o prăjitură, ba un bănuţ, că mult vă va răsplăti Dumnezeu şi în viaţa aceasta şi în viaţa viitoare. Mie îmi pare tare bine că voi înţelegeţi această lume. Mi-aduc aminte că, încă în sat, îi mai ajutaţi din când în când şi pe ţiganii şi pe nevoiaşii de pe la noi! Ştiţi voi ce înseamnă lucrul acesta!? Fericirea este sensul întregii noastre vieţi. Şi eu vă mărturisesc azi, după ani de suferinţă, meditaţie şi frământări, cu viaţă aspră, că Viaţa nu are nici un sens fără Hristos! Că toate alergările noastre, fără Iisus sunt deşertăciune şi goană după vânt! De aceea, să căutăm ca prin modul nostru de trăire să-l câştigăm pe Mântuitorul în inimile noastre. Numaidecât să vă spovediţi şi împărtăşiţi. Să faceţi o spovedanie cât mai serioasă şi mai adâncă. Să luaţi hotărârea de a vă lepăda de păcate, să duceţi lupta cu răul inimii voastre, înclinate a-i judeca şi condamna pe alţii pentru faptele lor, când noi înşine săvârşim aceleaşi păcate. Vă rog foarte mult, grijiţi-vă de suflet. Pe Emil, creşteţi-l în iubire de Dumnezeu. Învăţaţi-l să se roage, să cânte cântece creştine, să se poarte cu dragoste şi nevinovăţie. El e un copil curat şi nevinovat la suflet. Şi eu mă stăruiesc să devin prunc la suflet, ca şi el. Voi, ca părinţi, aveţi o mare răspundere. Anume, aceea de a-i da o educaţie creştină, a-l creşte în cea mai mare curăţenie, a-1 îngriji şi a-i face Viaţa cu adevărat fericită, printr-o trăire curată a Domnului nostru Iisus Hristos. Iubiţi-vă voi şi iubiţi pe toata lumea. Purtaţi-vă cu toţi aşa cum vă purtaţi cu proprii voştri fraţi şi surori. Şi Dumnezeu, care vede toate, vă va răsplăti însutit.  

Penitenciarul Aiud, 10 ianuarie 1944

Câte inimi îndreptate către tine, Doamne, dornice de o viaţă nouă în care să plutească pacea, armonia şi dragostea creştină. Am trăit cu sufletul între voi aceste sărbători. Fiecare clipă – o zi duioasă de vacanţă. Fiecare zi – o viaţă fericită! Cu bucurii noi, izvorâte din adâncurile fiinţei mele, renăscute prin harul Domnului Iisus Hristos. Sunt sănătos şi mulţumit. Rog pe Bunul Dumnezeu să-mi dea putinţa în viaţă de a face binele pe care sufletul meu doreşte să-l facă în lume. E cea mai mare hotărâre şi dorinţă a vieţii mele. Cred că acesta e şi sensul trăirii omului: să iubeşti toată creatura lui Dumnezeu şi să faci bine.  Socot că e un mare dar de la Dumnezeu acela de a face bine în viaţă.  Cât sunt de fericit. Sufletul meu nu poate să exprime în cuvinte ceea ce simte. Să fii pătruns de conştiinţa nimicniciei tale ca om – în faţa lui Dumnezeu – şi să te ridici prin puterea credinţei şi a iubirii pe culmile cele mai înalte ale Idealului! Aşa păşesc în al douâzecişipatrulea an al vieţii mele. Cu credinţa în Dumnezeu şi cu dragoste nesfârşită pentru voi toţi ai mei, pentru tot neamul românesc, pentru cei buni şi cei răi, pentru cei drepţi şi pentru cei păcătoşi. Rog pe Atotputernicul Dumnezeu să mă ajute.  Dumnezeu să-i ocrotească în toate, dăruindu-le un cuget senin şi o inimă creştină.  

Penitenciarul Aiud, 5 octombrie 1944

Trăiţi viaţa simplă şi nu uitaţi: esenţialul în viaţă este curăţenia sufletească şi trupească.  

Penitenciarul Aiud, 10 decembrie 1944

Doresc, iubiţii mei, să ştiţi a alege din suferinţă tot ceea ce este mai de folos vieţii sufleteşti, în sensul desăvârşirii creştine. 

Penitenciarul Aiud, 25 ianuarie 1945 

Aici viaţa e mai uşoară, iar bună­voinţa şi dragostea fraţilor ardeleni o veţi întâlni în tot locul, ca expresie a unei suferinţe comune, din care a rezultat o adânca înţelegere a durerii.  

Penitenciarul Aiud 10 februarie 1945

Atâta timp cât Dumnezeu veghează asupra lumii, nici un rău nu va putea zdruncina fondul moral şi adânc creştin al sufletelor curate şi însufleţite de dragoste nemărginită pentru adevăr şi aproapele. Suferinţa oricât de grea ne-ar fi ea, nu-şi are alt sens decât purificarea interioară a sufletului dornic de mântuire şi pregătirea aceluia ce, cu toată inima, doreşte să realizeze fericirea.  Ah, ce bine ar fi dacă voi aţi înţelege sensul mare al vieţii, al suferinţei, al umilinţei…Doamne! Să ştiu că sunteţi pregătite sufleteşte să primiţi cele mai grele lovituri, în credinţa că, dincolo de această viaţă trecătoare există o altă Viaţă veşnică, fericită, o patrie cerească fără hotar şi care merită orice jertfă, fie ea oricât de mare! Că acolo ne vom întâlni toţi şi că nimeni nu ne va mai putea despărţi vreodată!  Înţelegeţi voi oare aceste realităţi pe care vi le mărturisesc azi? Mi-i dor de voi. Un dor mare, viu…atâta de viu, încât uneori mă pierd în visuri, vă văd lângă mine, frumoase la chip şi la suflet, senine, duioase, vrednice de suferinţele pe care le-aţi încercat. Şi, orice s-ar întâmpla, vă voi purta în inima mea cu o iubire nestinsă, care nu cunoaşte nici o limită!  Esenţialul este ca voi să trăiţi o viaţă curată. Lăsaţi-vă în voia lui Dumnezeu, căci El ne îngrijeşte în modul cel mai bun. Vă spun aceste lucruri, pentru că eu însumi le-am trăit şi constatat, în viaţa mea plină de iubire …de zbucium. Eu sunt sănătos şi fericit. Nimic nu mi-ar putea nărui această stare sufletească. Sunt atât de fericit încât aş vrea să strig în gura mare, să audă toată lumea strigătul meu, să-l audă şi Tuţa de acolo de unde se găseşte, să ajungă fericirea mea până la cer!

Penitenciarul Aiud, 20 Februarie 1945 

Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunile. Trăiesc pe revărsarea unor adevărate valuri de dragoste, care îmi copleşesc toată fiinţa pătrunsă de conştiinţa nimicniciei mele ca om pe pământ. Stau căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, părinţi, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi. (…) Sunt cum mă ştiţi. Tac mâlc şi meditez ore şi zile în şir. Îmi trimit gândurile departe şi când mă trezesc la realitate zâmbesc. Cânt şi mă rog. Sunt vesel sufleteşte. Viaţa cotidiană are un aspect uniform. Viaţa interioară mi-e simplă, vie, plină şi mare, cu doruri şi vise pe care eu le trăiesc şi le simt vii în sufletul meu. Mă lupt cu păcatele. Şi cu cât mă adâncesc mai mult în mine, cu atât găsesc altele noi. Dar cu ajutorul Domnului le birui. Am căpătat o seninătate sufletească permanentă şi mă mulţumesc cu darurile pe care mi le dă Dumnezeu, căci sunt nepreţuite. Vă mărturisesc iarăşi acelaşi lucru: trăiesc fericirea, o gust mai ales în lacrimi şi durere, acolo o găsesc mai dulce, mai adâncă. Trăiesc cu conştiinţa omului păcătos. Trăiesc pe Dumnezeu, Izvorul tuturor bucuriilor vieţii.(…) Sunt foarte mulţumit acum că am trăit o viaţă morală şi curată. În relaţiile mele cu fetele am fost cinstit, corect şi curat, mai exact n-am căzut în păcat. Şi am iubit atât de mult! (…) Vă spun drept, sunt fericit. Înţeleg şi iert totul, oricine m-ar lovi pe mine personal îl iert.

Penitenciarul Aiud, 20 martie 1945

Stau şi mă gândesc mereu, la viaţa asta trecătoare. Ce suntem noi decât simpli trecători către o Patrie Cerească, eternă. Trecem prin viaţă pentru a ne purifica interiorul, a ne reînnoi în Duhul Domnului nostru Iisus Hristos – prin Iubire – pentru a ne învrednici de fericirea eternă. Toate durerile pe care le încercăm au ca unic sens, curăţirea sufletului, recunoaşterea neputinţei noastre în faţa lui Dumnezeu, smerenia prin care ne putem regăsi, reînnoi în duhul Iubirii. Căci toţi suntem fii ai aceluiaşi Părinte, care ne iubeşte, dorindu-ne binele cel mai mare, fericirea eternă. Şi câtă supărare din partea noastră. Privim nepăsători, ne mărginim la o viaţă de griji ale acestei vieţi trupeşti, căutăm comoditatea şi liniştea în această lume şi uităm cu totul de suflet. Când se întâmplă de ne trimite Dumnezeu şi câte un necaz greu, ne răzvrătim şi ne îndepărtăm de Dăruitor. Dar Domnul e bun. Cum ne întoarcem către Sine, ne primeşte cu braţele deschise, cu dragoste nemărginită. Toată lumea e plină de fii risipitori. Sunt atât de mulţumit că Bunul Dumnezeu mi-a trimis această încercare, căci mi s-a luminat şi mie cărarea Vieţii şi, pe această cale stăruind, mi-am găsit cea mai frumoasă linişte şi seninătate lăuntrică.  Iată, am intrat şi în Postul Mare. Rog din toată inima pe ai mei, să se pregătească sufleteşte pentru primirea Patimilor şi a Învierii Domnului. Bucuria cea mai mare pe care mi-o pot aduce ai mei, este aceea de a-i şti curaţi la suflet, trăind o viaţă cât mai simplă şi mai virtuoasă, cu gândul la Dumnezeu. Să cultivi iubirea prin rugăciune şi fapte bune. Trăind viaţă creştină, Dumnezeu îi va ocroti în toată vremea şi ei vor simţi harul Domnului revărsându-se în inimile lor. 

Penitenciarul Aiud, 10 aprilie 1945

Simplificaţi-vă viaţa cât mai mult. Întotdeauna învaţă-te să te mulţumeşti cu puţin, învaţă-te a te jertfi pe tine însuţi pentru binele aproapelui… rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Când vei ajunge să te rogi cu adevărat, ai realizat pacea, fericirea…am ajuns să văd la fiecare pas făcându-se o minune…am avut momente în viaţa mea de închisoare când am plâns cu lacrimi nestăvilite, dându-mi seama de nimicnicia firii mele omeneşti, de slava lui Dumnezeu, de iubire. În aceste lacrimi am găsit cea mai mare fericire trăită de mine vreodată. Dar, să fim liniştiţi şi împăcaţi cu viaţa aşa cum ne-a dăruit-o Dumnezeu, căci este spre fericirea noastră. Trăiţi în curăţenie de inimă, sinceri faţă de Dumnezeu, aproapele şi voi înşivă. Toate au un sens; noi nu avem decât datoria de a alege între Bine şi Rău…Viaţă şi Moarte…Să ne găsim cărarea vieţii care ne duce spre înviere şi să stăruim cu smerenie şi răbdare. 

Penitenciarul Aiud, 25 mai 1945

Meditaţi în chipul cel mai serios. În faţa fiecăruia stă mormântul. Trecem prin Viaţă ca nişte simpli călători, către Patria Cerească. După felul cum vom trăi aici, pe pământ, aşa ne va fi dincolo: suferinţă sau fericire eternă! Nu căutaţi să vă îmbâcsiţi mintea cu felurite cunoştinţe inutile din această lume, căci asta nu zideşte sufletul cu nimic.  „Şi ce-ţi va folosi ţie să cunoşti toate lucrurile lumii acesteia, când însăşi lumea aceasta este trecătoare?”, spune, atât de frumos, Toma de Kempis, în Urmarea lui Hristos. Nu cunoştinţe multe ni se cer nouă, ci virtuţi şi fapte bune. Vă vorbesc în modul cel mai serios: faceţi-vă un examen de conştiinţă cât mai amănunţit. Cercetaţi-vă bine viaţa. Adânciţi-vă în interiorul fiinţei voastre şi cunoaşteţi-vă pe voi înşivă, cu toate păcatele şi greşelile săvârşite în viaţă. Scrieţi-le şi duceţi-vă în faţa preotului (duhovnicului) şi le mărturisiţi. Niciodată nu e prea târziu. Dar nu amânaţi nici măcar cu o singură zi. Vă vorbesc ca fiu şi ca frate al vostru, cu toată iubirea şi încrederea pe care o împărtăşesc pentru voi. Vorbesc cu toata convingerea sufletului, nu din cărţi, ci din propria-mi trăire, din aceşti ultimi ani, cei mai serioşi şi mai însemnaţi din viaţa mea, care pentru mine înseamnă totul… dar absolut totul. Mulţumesc din toată inima Bunului Dumnezeu pentru suferinţa ce mi-a trimis-o. Căci prin suferinţă mi-am purtat lumina sufletului şi am găsit calea Vieţii. Vă rog din suflet citiţi Biblia. În fiecare seară, înainte de a vă culca, în jurul mamei, strângeţi-vă voi, copile scumpe ale inimii mele, şi, cu seninătate, reculegeţi-vă câteva momente şi citiţi câte un capitol din Evanghelie, un capitol din Epistole şi câte un psalm. Cu multă evlavie apoi, faceţi-vă rugăciunea de seară. E mult mai bine primită de Dumnezeu rugăciunea în comun, pentru că sufletele toate se întâlnesc în acelaşi duh şi se înalţă spre cer cu multă cucernicie şi tărie. Cântaţi „Tatăl nostru”. Apoi culcaţi-vă liniştite, după ce, mai întâi, v-aţi închinat perniţele.  Ar fi bine să aveţi candelă în dormitor. Cu candela aprinsă, în tăcere, fiecare să-şi examineze faptele, vorbele şi gândurile de peste zi. Imediat ce-aţi constatat o greşeală, să v-o mărturisiţi cu sinceritate, cerându-vă iertare. Apoi…somn uşor. Iubiţi-vă mult! Mult! Spuneţi-vă singure una alteia greşelile, cu dragoste. Ajutaţi-vă mereu. Iubitele mele, ar fi cel mai mare şi mai frumos lucru pe care l-aţi realiza: o familie creştină. Orice inimă necăjită să-şi găsească mângâierea între voi.  

Penitenciarul Aiud, 25 iunie 1945

Un gând simplu, de iubire, sau o vorbă bună pe care-o adresaţi unui om necăjit azi, poate valora mai mult decât orice comoară de aur. Gândiţi-vă la văduva care aruncă în Vistieria Templului singurii doi bănuţi pe care îi are.  Să ştiţi că eu nu sunt îngrijorat de soarta voastră, dintr-un singur motiv: vă ştiu curate la suflet, cu credinţă-n Dumnezeu şi cu dragoste pentru toată lumea. Aceste mari realităţi îmi dau siguranţa deplină că veţi răzbate bine, prin toate încercările ce le veţi mai întâmpina în viitor. Priviţi lucrurile în adâncime. Nu vedeţi voi că Dumnezeu vă trimite diferite încercări, pentru a vă întări credinţa?! Nu gustaţi voi, în cele mai grele clipe, dintr-o bucurie izvorâtă din lumea intimă a fiinţei voastre spirituale?! O fericire nouă, găsită în lacrimi.  Cât de mult aş vrea să fiu în mijlocul vostru, pentru a vă lămuri în calea cea înaltă a Vieţii! Să pătrund în intimitatea sufletelor voastre şi să deschid larg porţile iubirii ce visează acolo şi aşteaptă să se reverse în valuri! Să vă văd izbucnind în lacrimi de fericire, îngenuncheate înaintea icoanei lui Hristos, mărturisindu-vă păcatele şi mulţumind.  Să ascultaţi de glasul conştiinţei, trăind adevărul cu toată plinătatea sufletului. Vreau să vă ştiu senine şi conştiente de misiunea care o aveţi ca fiinţe vii, în lume: mântuirea. Vreau să vă ştiu curate la suflet, o curăţie feciorelnică, care să inspire numai iubire, armonie şi virtute. Să fiţi creştine prin viaţa voastră. Primiţi încercările pe care vi le trimite Dumnezeu, cu toată bucuria inimii, căci Dumnezeu încearcă pe cei pe care-i iubeşte. În fiecare seară întrebaţi-vă sincer ce bine aţi făcut omenirii.  Scumpă mamă, tare mulţumit aş fi dacă aţi citi zilnic „Acatistul Maicii Domnului”. Gândiţi-vă că Maica Domnului v-a ajutat şi ocrotit întotdeauna, peste tot.  

Penitenciarul Aiud, 23 septembrie 1945

Scumpă Norica, tu îmi ceri câteva sfaturi pe care eu cu dragoste ţi le dau. Tu fă-ţi educaţia creştină în familie. învaţă-te să fii o gospodină cât mai bună, trăieşte o viaţă de mare curăţenie, fă fapte bune şi iubeşte mult, tot ce este creatură a lui Dumnezeu. Simplifică-ţi viaţa cât mai mult, întotdeauna mulţumeşte-te cu puţin, învaţă-te a te jertfi pe tine însuţi pentru binele aproapelui. Fă bine ori de câte ori se iveşte prilejul. Norica, învaţă-te a medita, trăieşte o viaţă de rugăciune. Rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Când vei ajunge să te poţi ruga cu adevărat, cu adevărat ai realizat pacea, fericirea. Eu încerc mereu şi Bunul Dumnezeu mă ocroteşte şi-mi dăruieşte atâta de mult, încât am ajuns să văd la fiecare pas făcându-se câte o minune. Trebuie să fiu sincer şi să recunosc că nu realizez decât foarte puţin, că încă n-am ajuns a mă ruga cu toată inima curăţită de griji, păcate şi gânduri lumeşti -căci păcatele mă ţin strâns legat de lumea aceasta văzută – dar, scumpă Norica, numai cine a gustat din bucuriile adânci ale sufletului, acela numai le poate înţelege. Am avut momente de închinare în viaţa mea, când am plâns cu lacrimi nestăvilite, dându-mi seama de zădărnicia şi nimicnicia fiinţei mele omeneşti, de slava lui Dumnezeu, de Iubire. Ei, bine, în aceste lacrimi, izvorâte din adâncul fiinţei mele îndurerate, am găsit cea mai înaltă şi mai curată fericire trăită de mine vreodată! Cât aş fi de fericit s-ajung a realiza o stare continuă de rugăciune! Viaţa aceasta este cu totul trecătoare. Şi tot ceea ce e legat de ea este trecător. Să ne zidim sufletele, să le întărim cu virtuţile creştineşti, nu pentru viaţa aceasta, ci pentru cea viitoare. Patria noastră cea sfântă şi veşnică, unde ne vom regăsi cu toţii după moarte, este Cerul. Să stăruim ca în viaţa aceasta să ne învrednicim prin faptele, vorbele, atitudinea şi gândurile noastre, de Cer. Nu există fericire adevărată decât în Iisus Hristos. Pe aceea căutaţi de o realizaţi. Nu vă uitaţi la felul cum înţelege şi trăieşte lumea viaţa. Voi aveţi un îndreptar de viaţă -calea creştină – şi după acest îndreptar călăuziţi-vă paşii.    

Penitenciarul Aiud, 29 octombrie 1945

Doresc să le ştiu curate la suflet şi nevinovate. Ca îndreptar de viaţă să aibă cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos.  Citiţi Evanghelia şi Epistolele. În sfânta Scriptură veţi găsi tot, dar absolut tot de care veţi avea voi nevoie, ca să câştigaţi fericirea. Căutaţi de vă procuraţi aceste cărţi: Biblia, Vieţile Sfinţilor, Patericul şi Urmarea lui Iisus – „Oglinda Duhovnicească”. Meditaţi şi trăiţi adevărul creştin. Cine oglindeşte prin trăire cuvântul Mântuitorului, a realizat fericirea. Pe aceşti oameni îi iubesc şi-i apreciez total.  Lăsaţi distracţiile şi plăcerile uşoare (ex.: balurile şi altele asemenea). Fiţi atente la prietenii. Un prieten bun e o comoară. Dar multă grijă, căci atunci când nu ştii să-ţi găseşti mediul potrivit realităţii tale sufleteşti, vei avea mult de suferit. Şi nu arareori suferinţa poate lăsa urme dăunătoare atunci când suferi din pricina unor greşeli sau păcate proprii. Trăiţi în multă iubire şi ajutaţi cât mai mult. Iubiţi natura. În mijlocul naturii vă veţi regăsi în toată simplitatea şi curăţia de suflet. Vreau să vă ştiu fericite. Şi fericirea adevărată nu poate fi decât aceea provenită din trăirea lui Hristos.  Duminica şi Sărbătoarea, regulat să mergeţi la biserică. Vinerea să postiţi. Dacă nu post negru, atunci măcar post simplu. S-apropie postul Crăciunului. Pregătiţi-vă bine pentru spovedanie şi împărtăşanie. Mărturisiţi-vă în faţa duhovnicului toate păcatele. Vă rog foarte mult, trăiţi cele ce vă rog. Încolo eu îmi petrec timpul meditând, citind cărţi sfinte, rugându-mă şi lucrând câte ceva, sau în celulă. Mă plimb şi iubesc mult. Iubesc tot ce e creaţie a lui Dumnezeu. Vreau să contribui cu maximum la realizarea fericirii umane. Mă lupt cu păcatele sufletului meu. Mi-i conştiinţa activă mereu, stau treaz la orice tresărire de suflet. Suntem responsabili de toate greşelile şi păcatele celorlalţi semeni ai noştri. Suntem păcătoşi! Toţi suntem făpturi ale creatorului nostru, Dumnezeu. Să ne iubim unii pe alţii, să ne ajutăm cât mai mult şi să trăim cu gândul la Dumnezeu. Tot ceea ce facem, s-o facem nu ca pentru oameni, ci ca pentru Hristos. Eu stărui mereu să realizez în mine omul nou, creştinul. Sunt fericit şi tare mulţumit sufleteşte.   

Penitenciarul Aiud, 20 noiembrie 1945

Mă preocupă în mod deosebit problema păcatului. Din iunie 1943, când am trăit prima zguduire sufletească provenită de pe urma conştiinţei păcatului, mi-am dat seama că pe măsură ce mă adâncesc mai mult în mine însumi descopăr noi păcate. În adâncul cel mai tainic al inimii am găsit izvorul nesecat al vieţii, dragostea. Mi-am dat seama că am nesocotit acest dar. Am spus atunci: „am greşit!”. În pământul păcatelor mele îngropasem tot ce sădise Dumnezeu mai preţios în mine. Pentru nesocotirea acestui dar sfânt, iubirea, mă simt răspunzător de toate păcatele semenilor mei, din toate timpurile şi locurile. Dar sunt un om fericit, cel mai fericit om! Simt dragostea lui Dumnezeu la tot pasul, ocrotirea şi grija Lui pentru mine. Vreau să nu mai trăiesc pentru mine, ci să trăiesc pentru iubire, să contribui la fericirea tuturor, cu darul lui Dumnezeu. Prin mântuirea semenilor mei să-mi mântuiesc propriul meu suflet. Ah! Cât sunt de fericit! Cum poate trăi omul, această fiinţă micuţă, atâta fericire? Viaţa omului e un dar nepreţuit, e o minune şi eu mă străduiesc să devin prunc la suflet. După mii de suferinţe am realizat cea mai frumoasă prietenie din viaţa mea. Vom trăi toată viaţa unul pentru altul, Împărate Ceresc!

Penitenciarul Aiud, 22 noiembrie 1945

Sunt atât de mulţumit! Trăiesc într-o pace de suflet neobişnuită, pe care mi-o dăruie Iubirea. Sunt conştient de acest dar divin şi caut să-l trăiesc. Ce poate fi mai frumos şi mai măreţ decât a-ţi iubi pe părinţi, surori, prieteni, rude, pe toţi cei dragi ţie şi pe vrăjmaşii tăi! Ce poate fi mai frumos decât a ajunge să-ţi dai seama că toată creaţia lui Dumnezeu ţi-e soră, mamă şi frate.  Dragii mei, eu sunt un om fericit şi mă rog Atotputernicului Dumnezeu să vă fericească şi sufletele voastre, înflorindu-vă viaţa, cu darul nepreţuit, al Iubirii.  Rugaţi-vă lui Dumnezeu. Curăţiţi-vă de păcate. Meditaţi adânc şi duceţi-vă să vă spovediţi şi împărtăşiţi-vă numaidecât. Cu dragoste, frică şi cutremur apropiaţi-vă de Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.  S-apropie Crăciunul. Eu sunt sănătos şi cânt cântece de mulţumire şi de slavă lui Dumnezeu. Ştiţi că eu mă ocup şi cu poezia? Acum am făcut nişte cântece de Crăciun şi un colind de o frumuseţe rară! Tare mult aş vrea să vi le trimit şi vouă să le cântaţi. In felul acesta mă veţi simţi şi mai alături de inimile voastre.  Cât sunt de fericit că vă iubesc atât de mult! Ştiu că şi voi mă iubiţi şi faceţi tot ceea ce vă stă în putinţă ca să mă ştiţi mulţumit! De-aţi şti câtă bucurie mi-aduce iubirea voastră! În situaţiile cele mai grele prin care am trecut în viaţa de închisoare, v-am simţit alăturea de inima mea, cu iubire şi înţelegere întreagă. Nimic nu preţuieşte Dumnezeu mai mult, cajertfele de iubire! El însuşi, din iubire pentru noi s-a coborât din cer întrupându-se şi s-a răstignit pentru noi.  Ah! Cât de mult aş vrea ca voi să înţelegeţi şi să trăiţi iubirea lui Hristos! Vă rog din tot sufletul rugaţi-vă şi postiţi. Pregătiţi-vă bine pentru Sfânta Naştere a Domnului.  Să fiţi modele pentru viaţa voastră desăvârşită în dragoste creştină şi nădejde. Trăiţi virtuţile creştine şi toate celelalte bunuri Dumnezeu vi le va da, pe deasupra.  

Penitenciarul Aiud, Craciun 1945

E noapte. Tocmai am citit Acatistul Domnului. Am făcut un Crăciun mai frumos decât o poveste! Sufleteşte m-am simţit mai pregătit decât în alte rânduri. Am simţit, prin greutatea suferinţelor trăite pentru învierea sufletului, răspunderea ce mă apasă privitor la mântuirea propriului meu suflet, a familiei, rudelor, prietenilor, vrăjmaşilor, neamului întreg. Şi cu cât urcam mai sus pe scara idealului, cu atât mă vedeam mai mic, mai păcătos iar idealul mai înalt, desăvârşit: Hristos! Şi iată aşa, încet-încet, toţi idolii adolescenţei s-au năruit. Vălul de pe ochi a căzut prin lupta cu păcatul şi în faţă a rămas vie, senină, icoana Domnului Iisus Hristos! Aşadar am reuşit să stabilim pacea cu toţi semenii noştri şi asta numai prin călcarea noastră în picioare, prin recunoaşterea greşelilor noastre, prin iubire. Şi câtă pace am trăit vineri, când m-am aflat în faţa preotului! Ne-am împărtăşit mulţi. Ce zi mare, ce zi frumoasă! Am trăit-o din plin, cu toate binecuvântările trimise de Domnul!            


O stea călătoare de la Răsărit   
Cu razele albe de-argint           
Lunecă înspre albastrul senin           
Al cerului viu înflorit.           
Şi steaua-L vesteşte pe Pruncul Mesia           
Născut din Fecioara Maria.            
Un miel blând se uită şi-ar vrea să-L sărute           
Pe pruncul scăldat în lumină           
În noaptea Crăciunului alb şi senin           
O Mamă cu Pruncul la sân           
Curată-n iubire priveşte-n uimire           
Plinindu-se Bunavestire.           
Un Prunc Sfânt se naşte în noaptea-nstelată           
Din Sfânta Fecioară şi Duhul cel Sfânt           
Al Tatălui drept Cuvânt           
Coboară azi pe pământ
Făclie pe veci luminată!

Penitenciarul Aiud, Anul Nou 1946

La poarta inimii cânt florile dalbe. Cine a trăit iubirea mă va înţelege şi va fi fericit pentru fericirea mea. (…) Eu m-am pregătit şi mă pregătesc mereu să devin creştin. Nu numai în mănăstire este mântuit omul. (…) Mă doare neputinţa firii omeneşti, dar mă fericeşte iubirea.

Penitenciarul Aiud, 24 ianuarie 1946

Cu multă bucurie-n suflet vă comunic o veste bună: azi i-am făcut un parastas lui Felix. La biserica închisorii, simplă şi umilă, trei preoţi cu inimi tot atât de simple şi plini de bunăvoinţă, au oficiat mai întâi Sfânta Liturghie şi apoi slujba religioasa pentru morţi. Mulţi credincioşi s-au rugat pentru odihna sufletului lui Felix. Sunt atât de mulţumit că Bunul Dumnezeu mi-a ajutat să-mi îndeplinesc acest gând, în condiţiile prezente, atât de grele. Cu atât jertfa de iubire e mai bine primită. Felix e fericit în lumea Veşnicei Iubiri. Rugăciunea e calea cea mai bună spre a ajunge la Dumnezeu şi a-i uşura viaţa fiinţei iubite din lumea eternă. De aceea rugaţi-vă neîncetat. Rugăciunea dumneavoastră se va întâlni cu a mea şi-n felul acesta avem siguranţa că aducem o cât de mică bucurie lui Felix drag.

Penitenciarul Aiud, 29 ianuarie 1946  

Măicuţa mea scumpă, Iubitele mele surioare, Dragii mei, 

Vă scriu acum, cu sufletul împăcat de lumina Adevărului. Azi am primit şi citit, cu cea mai mare ardoare sufletească, scrisoarea ce mi-aţi trimis-o voi. Îmi dau seama că în viaţa familiei noastre a intervenit un ceva nou, ceva neîntâl­nit, ceva neobişnuit.Dumnezeu a voit ca, în chipul cel mai firesc, să creşteţi sufleteşte prin încercările trăite şi… încet… încet… să evoluaţi în sensul vieţii celei adevărate, Iubirea–Hristos.Rog din toată inima mea, plină de dragoste pentru voi, să urmăriţi cu inima şi cu mintea voastră, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, tot ce­ea ce vă scriu eu acum.Alta este Viaţa, decât aceea pe care obişnuit şi-o închipuie oamenii.Altul este Omul însuşi, decât acela ce se în­chipuie el.Altul este Adevarul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească.De ani de zile vă scriu mereu din temniţă. Şi tot scrisul meu e străbătut de acelaşi fir continuu, de acelaşi Adevăr central: Hristos, Viaţa veşnică.Fără îndoială că, de cele mai multe ori, trăind în realitatea întunecată şi întinată de păcat, furaţi fiind de vârtejul vieţii, v-aţi întrebat: – Ce-i cu Valea nostru scump, de ne scrie me­reu… mereu acelaşi lucru: conştiinţa păcatului, Iubire… Hristos?…Vreau să fiu sincer şi deschis, până în cele mai adânci fibre ale sufletului. Nu mi-am făcut niciodată iluzii în ceea ce priveşte modul vos­tru de a privi viaţa, [faţă de] zbuciumul trăit în aceşti ultimi ani mai ales de mine.Este îndeajuns să vă gândiţi că am trăit aproa­pe trei ani, zi de zi, încuiat toată ziua într-o celulă, înconjurat de patru ziduri, singur, cu o singură deschizătură, geamul, şi acela cu gra­tii. Ei bine, prin acea deschizătură, geamul, privirea mea nu se putea îndrepta decât într-o singură direcţie: Sus, spre Cer.În această îndelungă perioadă, în care la plim­bare nu puteam merge, decât o oră şi jumă­tate pe zi, n-am facut altceva, decât să mă rog, să meditez şi să citesc. Foarte arareori am putut vorbi cu cineva. Condiţiunile de viaţă materială în care am trăit au fost din cele mai grele.Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!” Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit, întotdeauna am fost privit ca foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată.Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, ab­stinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia.Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinu­tă, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna ce­le mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr.Ei, bine. Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea is­pite?! Şi am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat şi mai mult… m-am rugat.Ce este viaţa?!După mult zbucium, după multă durere trăită, [când] paharul suferinţelor mi se umpluse, a venit o zi sfântă, în iunie 1943, când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-un hohot de plâns. Câteva ore-n şir, cu toata stăruinţa sufletului, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deo­dată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrede­rea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozi­tor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?!Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea.În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deoda­tă… O! minune! Ce mare eşti, Tu, Doamne! Mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletu­lui meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau.Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate pă­catele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adân­că, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: “Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. [Dar] Sunt fericit!” Toţi au rămas uimiţi, înmăr­muriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă… unii m-au privit cu iubire, pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica… un singur om mi-a spus: „Meriţi a fi sărutat!”Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi… mi-am continuat plân­sul… mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu.La data aceea, atitudinea mea era ceva cu to­tul neînţeles. Oamenii, împietriţi de păcate, tră­iau departe de propria lor realitate sufleteas­că. Mai târziu… Câţi nu m-au fericit pe mine, câţi nu mi-au mulţumit pentru iubirea şi since­ritatea mea, care i-a salvat şi pe ei?! În aceste momente, sufletul lui Nelu era lângă mine. Şi sufletul lui Felix era lângă mine.Ah! Dar ce să vă spun! Niciodată nu simţisem mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-Se în inima mea (mai mult) ca atunci. De la acea dată, când mi-am văzut toate pă­catele sufletului meu, cu fapta, cu vorba sau cu gândul, am început să lupt împotriva păca­tului, conştient. De-aţi şti voi ce grea luptă es­te războiul cu păcatul?!Atunci mi-am dat seama că Dumnezeu, în iu­birea Lui nemărginită pentru mine, m-a păzit de cele mai mari păcate cu fapta. De exem­plu: În timpul cât eram elev de liceu, am iubit o fată. În iubirea mea, aş fi căzut cu ea în păcat, dacă n-ar fi intervenit puterea lui Dumnezeu, care să-i dea suficientă tărie sufletească fetei, care şi ea mă iubea foarte mult şi, în felul a­cesta, amândoi să fim salvaţi de păcat.Dar, dragii mei, aici în închisoare, când am în­ţeles Cuvântul Mântuitorului care spune că chiar dacă numai te-ai uitat la o femeie şi ai poftit-o în inima ta, ai şi săvârşit păcatul curviei, am înţeles că eu am păcătuit. Aşadar, ca să fiu dezlegat de acest păcat, a trebuit să mă duc în faţa preotului duhovnic şi să mărturisesc: am curvit, am greşit.Lucrurile pe care vi le mărturisesc acum vă cutremură, poate, dar este de datoria mea sufletească a face aceste mărturisiri pentru pacea mea şi pentru fericirea voastră. Vreau să ştiţi că nu numai aici, dar chiar când eram afară, am luptat foarte mult împotriva păcatului. Trebuie, însă, să mărturisesc că am avut şi momente de cădere, dintre care [amin­tesc] două momente (unul în clasa a V-a, al­tul în clasa a VIII-a), căderi pe care le-aş fi pu­tut evita, cu siguranţă, dacă aş fi avut o seri­oasă educaţie creştină şi dacă nu mă lăsam influenţat de prietenii cei mai buni, dacă luptam mai mult cu neputinţa firii acesteia pămân­teşti. Este adevărat că aceste două căderi – datori­tă naturii sufletului meu, înclinate spre curăţe­nie şi moralitate – n-au putut fi desăvârşit îm­plinite, căci scârba de păcat m-a făcut să-mi fie ruşine de mine însumi, dacă de Dumnezeu nu-mi era ruşine la acea dată, şi apoi am avut mari remuşcări şi regrete. Totuşi, trebuie să recunosc că am fost slab. Nu vă puteţi voi închipui cât de greşită şi su­perficială este educaţia ce ni se dă nouă în şcoli. În clasa a VIII-a, frământat de proble­mele tinereţii, i-am mărturisit lui Tuţa gândurile mele. Dintre toţi prietenii mei, atât în liceu cât, mai târziu, şi în Facultate, eram întotdeauna cel mai fanatic partizan al abstinenţei în rela­ţiile cu femeile. Desigur, erau mulţi, cei mai mulţi, majoritatea absolută, care făceau haz de asemenea situaţie. Viaţa morală pentru ei nu era o problemă. Şi, într-o noapte, am stat de vorbă mult cu Tuţa şi i-am mărturisit des­chis modul cum înţeleg eu viaţa. Ei, bine! Tuţa a fost la înălţime. Nu numai că m-a înţeles, dar mi-a dat, având o viaţă plină de experien­ţă, cele mai curate şi mai frumoase sfaturi.De atunci, fără îndoială că toate eforturile me­le erau îndreptate spre deplina curăţenie. Am mai vorbit cu Tuţa deschis despre aceste lu­cruri la despărţirea noastră din 1940. Aceleaşi frumoase îndemnuri.La Universitate am fost mult iubit. Dar m-am păzit să nu cad în păcat. Şi Bunul Dumnezeu m-a ajutat.Apoi am căzut în închisoare. Aici mi-am exami­nat cugetul. Şi mi-am dat seama că, chiar da­că cu fapta n-am săvârşit aceste păcate şi multe altele, cu vorba şi mai ales cu gândul le-am săvârşit. Deci atunci, în 1943, m-am dus la preot şi, după un adânc examen de conştiinţă, mi-am mărturisit toate păcatele vieţii.Mărturisirea m-a despovărat de ele. Şi o luptă continuă duc mereu. Şi, pentru om, lupta nu încetează până la moarte. Este drept că închi­soarea mă fereşte de multe ispite, exemplu: femeile, dar are şi ea o mulţime şi o mulţime de aspecte.Azi sunt un om fericit. Cu atât mai fericit, cu cât Dumnezeu a orânduit în aşa fel încât să vă mărturisesc eu vouă toată viaţa mea intimă! Desigur, un cutremur aţi trăit fără îndoială, dar sunt convins că este spre fericirea voastră.Exemplul ce vi l-am dat, cu toată experienţa vieţii mele pe care v-am pus-o deschis în faţa ochilor, vă va ajuta să vă priviţi adâncul sufle­telor voastre.Şi atunci, sunt convins, veţi trăi cutremurul pe care l-am trăit şi eu, luând contact cu toate pă­catele sufletului vostru. Duceţi-vă imediat la preot şi vă mărturisiţi. Nu există fericire mai mare de­cât aceea pe care o trăieşte omul despovărat de păcate, prin mărturisire şi împărtăşire.Dar fără Pocăinţă, nici un om nu poate face nici un pas înainte. Iată pentru ce v-am trimis „Îndreptar la spovedanie”. Iată pentru ce v-am trimis eu carnetul cu mărturisirea vieţii mele intime.Dacă este un om care vă doreşte mai mult fe­ricirea, acela sunt eu. Ascultaţi de îndemnurile ce vi le dau. Şi încă să ştiţi, în toate, dar abso­lut în toate, Nelu vă va înţelege. Căci iubirea lui Nelu pentru mine şi pentru noi întrece orice limite! Vă spun lucrurile acestea cu toată sigu­ranţa. Ce este, dar, Viaţa? E un dar al lui Dumnezeu, dat nouă, oamenilor, pentru a ne purifica sufletele de păcat şi a ne pregăti, prin Hristos, pentru a primi viaţa veşnică, fericirea eternă.Ce este Omul? O fiinţă creată din iubirea lui Dumnezeu, nemărginită, căreia i-a fost pusă în faţă fericirea şi moartea, lăsată fiind liberă să aleagă. Dumnezeu îl îndeamnă mereu să aleagă fericirea, prin smulgerea din păcat. Dar vrăjmaşul Omului, Diavolul, îi suceşte mintea omului şi-i împietreşte inima, spre a-l pierde şi a-i nimici sufletul.Fiţi foarte atenţi. În viaţa socială, oamenii se privesc şi se judecă nu după ce sunt ei în fond, ci după ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l! Dar nu vă faceţi iluzii despre el, căci cine îşi face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este De­săvârşit! Unul singur este Bun! Unul singur este Curat! Hristos–Dumnezeu. Oamenii, toţi, sunt păcătoşi. Ne-a fost dat un dar sfânt, măr­găritar nepreţuit: Iubirea. Trăiţi Iubirea. Şi acum: Ce este Adevărul?! Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos. Avem poruncă de la Dumnezeu să trăim în Adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrifi­căm totul pentru Hristos, pentru Adevăr. Nu­mai aşa ne putem mântui, ne putem câştiga fericirea. Cuvântul lui Dumnezeu Îl găsim scris în Sfânta Biblie, Cartea Cărţilor. Să ne apro­piem, dar, cu inimi smerite de această Carte sfântă, în credinţa curată că Dumnezeu ne va lumina. Şi vom căpăta lumina.  Dau deplină libertate ca toate mărturisirile me­le intime să fie citite de toţi cei dragi mie. Chiar dacă nu vor înţelege azi totul, va veni o zi în care mă vor înţelege şi-şi vor da seama cât de mult bine le-am dorit, punându-mi des­chis sufletul înaintea lor. Desigur, sunt două lucruri pe care în nevino­văţia voastră sufletească vă veţi sfii a le vorbi deschis. Să ştiţi însă de la mine: Nici un om nu e curat, decât Unul Singur: Hristos–Dumnezeu. Şi cine fuge de realitatea propriului suflet, e un mincinos. Căutaţi de vă apropiaţi sincer de Hristos şi lă­saţi lumea, cu păcatele ei, în pace. Veţi fi feri­cite şi veţi fi mult iubite de orice suflet curat. Iubiţi! Iubiţi! Iubiţi! Sunt sănătos. Marin vă iubeşte cu cea mai mare iubire. Vă va scrie şi el mult. V-a scris Ion şi Neculai (confirmaţi de le-aţi primit scri­soarea). Am veşti bune de la Ştefan. Şuricu şi Margareta şi Irica sunt bine.Sunt fericit. A fost un ger mare de tot. Am fă­cut tot ce-am putut spre a-mi păzi sănătatea. Dumnezeu m-a ajutat în toate. Zunia scump, singurul tău frăţior vă iubeşte cu o dragoste ce depăşeşte orice dragoste. E sănătos şi se roagă pentru voi. Norica, draga mea, te iubesc mult… mult… Valentina, iubită surioară, mi-eşti nespus de scumpă. Mămică dragă, te sărut şi-ţi sărut mâinile cu dor ne­stins. Nelu, iubit frate, te port în suflet peste tot, în toate. Pe voi, toţi cei dragi mie, vă port în inima mea. Ascultaţi-mi îndemnurile pe care din iubire vi le dau.Vă strâng în braţe, Valeriu PS: Pulurile pentru tablele lui Colea ar fi bine să le arunce. Jocul de table nu e un joc pe li­nie morală. De asemenea, remi. Şahul îl voi putea procura numai în cazul când îmi veţi a­duce bani la vorbitor, de asemenea şi tavă. Dar trebuie bani mai mulţi.

Penitenciarul Aiud, 7 martie 1946  
Mama mea iubită, te-am văzut în inima Noricăi la vorbitor. Erai bună, blândă şi înţelegătoare faţă de tot ceea ce sufletul meu trăieşte. Şi eu tăceam şi priveam în mine. Acolo am găsit Iubirea. Azi sunt atât de mulţumit! Privesc liniştit în viaţa mea şi a întregii lumi. Şi văd lucrarea Domnului în toate. Mă uit la viaţa voastră. Şi văd minunea lui Dumnezeu. Draga mea mamă, te simt atât de mult! Spune-mi mamă că-mi simţi Iubirea. Spune-mi mamă că mă simţi lângă matale permanent. Spune-mi mamă că eşti fericită. Vreau să-ţi spun atâtea, mamă.  Noaptea mă trezesc din somn şi mă rog. Îmi trimit gândurile la mama mea, în Ţara Făgăraşului, şi-i atâta linişte atunci în mine! Şi-l simt pe Tuţa, îi simt dragostea lui neţărmurită. Şi mă gândesc adesea la iubirea dintre matale şi Tuţa. Ce cămin frumos aţi realizat! Şi ce iubire frumoasă!Mamă, mi-aduc aminte de zilele de vară, de pe vremea când eram elev la liceu şi  păşeam în grădină cu matale, printre pomi. Şi mi-aduc aminte de gândurile pe care mi le împărtăşeai privitoare la viitorul meu. Doreai să ai o noră bună. Iar eu, ţin minte, prea puţin mă gândeam la asta. Visam însă o soţie şi o vedeam în închipuirea mea ca pe o fată frumoasă, pe care din prima clipă a întâlnirii să o iubesc. S-o iubesc cu dragoste unică… (…) Esenţialul gândurilor mele din acea vreme dusă era ca eu să devin un om de mare valoare. Înţelegeam prin aceasta un om care să joace un rol covârşitor în istorie, un om care să aducă cel mai mult aport neamului. Voiam să fac mult bine în lume…Dar omul plănuieşte şi Dumnezeu hotărăşte. Viaţa şi-a urmat cursul ei vijelios şi măreţ pentru mine. Iată, m-am văzut singur la Iaşi, la Universitate. Acolo am văzut că, într-adevăr, mi se deschideau mari perspective de viitor. Trăiam o viaţă normală, eram unul din cei mai apreciaţi studenţi, iubit de toată lumea şi cu o sete neobişnuită pentru Ideal: o lume nouă, în care să domnească Iubirea şi dreptatea, armonia desăvârşită. În Iaşi, deşi tot sufletul meu era însetat de dragoste, nu mi-am legat inima de nici o fată. De ce? Purtam în sufletul meu chipul unei fete, iubita mea, dar pe această fată niciodată nu am putut s-o recunosc întruchipată într-o făptură reală. Aşa încât am rămas la modul meu propriu de a trăi iubirea, revărsându-o în toate fiinţele dar rămânând cu un gol în inimă, care se aştepta umplut.Şi, iată, am ajuns în închisoare. Am fost trist atunci?! Am fost bucuros?! N-aş putea spune. Îmi dădeam seama precis însă că închisoarea îmi rezolva prin suferinţă şi ruperea de lume o serie întreagă de probleme. Aveam totala convingere că sufăr pentru adevăr. Faptul acesta îmi aducea  în suflet o pace adâncă. Mă aflam pe calea împlinrii idealului.Şi, dragă mamă, aş vrea să ştii că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi în singurătatea celulei, în frig şi foame, priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!” La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nici o clipă. Am început să înfrunt suferinţele trupului şi încet-încet am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întîi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine. Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Şi am înţeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic. (…) Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi. Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de oameni!… Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire…Purtam în sufletul meu chipul unei fete, iubita mea, dar pe această fată niciodată n-am putut s-o întâlnesc întruchipată într-o făptură reală. Aşa încât, am rămas la modul meu de a trăi Iubirea. Revărsând-o în toate fiinţele, dar rămânând cu un gol în inimă, care se aştepta umplut.  La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă, a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nici o clipă. Am început să înfrunt suferinţele trupului şi, încet, încet, am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am data seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume Ideală, eu însumi, eram un păcătos. Deci, mai întâi trebuia să devin eu, om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine. Încet, încet, a coborât în mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea, în suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să mi-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea Mare. Şi am înţeles atunci că: „Mare cu adevărat este cel care are dragoste mare…” ”Mare cu adevărat este cel ce se vede pe sine mic”.  Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi. Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de oameni, dar sunt convins că este singura care duce spre Fericire. Şi dacă privesc la Viaţa mea, o mărturisesc deschis, regret din toată inima păcatele şi greşelile săvârşite, dar sunt fericit că Dumnezeu, cu darurile lui minunate, mi-a luminat calea, întărindu-mi credinţa spre desăvârşirea Iubirii şi spre apărarea scânteii de adevăr, ce ne-a fost sădită în Inimă. Iar dacă-mi văd viitorul, îl văd luminos cu sufletul şi mintea luminată de adevăr. Iar dacă-mi văd iubita, o văd curată la suflet, întâlniţi în Hristos.   
Penitenciarul Aiud, 15 mai 1946 
Toţi umblăm după fericire. Toţi o dorim, toţi o căutăm. Intru direct în intimitatea sufletelor voastre. Căutaţi fericirea în sufletele voastre. Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde Sălăşluieşte Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge. Să vă spun atât: Căutaţi Iubirea şi trăiţi-o cu multă smerenie.  Tare mult doresc să nu vă gândiţi la căsătoria voastră, absolut deloc. Cu cine mă voi mărita? Cum va fi el? Cine va fi el? Etc. Sunt gânduri inutile, fără sens, deşarte. Aceste preocupări arată că în sufletul vostru încă nu s-a stabilit certitudinea adâncă a adevărului. Să aveţi o singură grijă. Sufletul. Să trăiţi curat, în frica lui Dumnezeu. Să iubiţi pe Hristos, să vă dăruiţi toată fiinţa Lui, printr-o trăire curată, în rugăciune.  În ceea ce priveşte căsătoria: O, să n-aveţi nici o grijă, dar absolut nici o grijă, căci se găsesc atâtea suflete dornice de a întâlni suflete curate de fecioare, pentru a se uni cu ele şi a zidi un cămin creştin fericit. Dacă voi aţi înţelege acest adevăr pe care vi-l mărturisesc, v-aţi convinge mai târziu, că dragostea de Dumnezeu este Esenţialul, v-aţi convinge de adevărul spus de Mântuitorul : „Căutaţi Împărăţia Cerurilor, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”. Cine împlineşte Cuvântul lui Hristos, realizează Maximum, Totul! Port o dragoste întreagă şi încredere neţărmurită în Părintele Boca. Prin voi îi comunic: „Toată iubirea sufletului în Domnul nostru Iisus Hristos, îi sărut mâinile şi tare mult doresc să-l cunosc”. Vă rog foarte mult să vi-l faceţi Duhovnic. Să vă spovediţi lui, căci e un preot unic. Mama îndeosebi. Din când în când mergeţi pe la Sâmbăta şi vă spovediţi Părintelui Boca. În toate situaţiile grele consultaţi-vă cu el, cereţi-i sfatul.   
Penitenciarul Aiud, 15 mai 1946  
Multă atenţie şi grijă în toate. O perfectă legalitate şi corectitudine. Prudenţă în fiecare cuvânt vorbit ori scris. Sunt vremuri cu totul delicate, pe care voi poate nu le sesizaţi. Să aveţi relaţii cu toată lumea, dar strict în cadrul unei vieţi creştine. (…) Felix! Ne-am întâlnit suflet cu suflet în tren, între Bucureşti şi Piatra Olt. Ne-am uitat în ochi şi o iubire ne-a făcut prieteni pentru toată viaţa. În el am văzut un suflet uriaş, titanic, care trăia sub povara grea a singurătăţii. Nu mă simt vrednic de dragostea lui. Până şi azi nu  pot preciza cum am devenit noi prieteni aşa, deodată: el matur, cu o cultură vastă, cu cunoştinţe neobişnuite, cu posibilităţi unice şi o poziţie socială înaltă; eu, în schimb, fără  nimic din ce avea el. Felix, dacă trăia azi, prin iubirea ce i-o port şi prin încrederea neţărmurită ce o avea în sinceritatea mea s-ar fi transformat total, în stilul celei mai înalte linii de trăire creştină. Şi Felix ar fi devenit, printr-o conştiinţă creştină, un om inegalabil.
Penitenciarul Aiud, 19 mai 1946 
Sunt fericit, căci dacă-mi este îngrădită libertatea fizică prin legile omeneşti, în schimb mi s-a dăruit libertatea sufletească prin taina iubirii şi această libertate sufletească este bunul cel mai de preţ pe care l-aş fi putut câştiga în lumea aceasta plină de deşertăciuni. Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu slujim la salvarea neamului, la reînnoirea lui sufletească.
Penitenciarul Aiud, 28 mai 1946 
E zădărnicie multă în lumea asta pământească dar sunt atât de minunate darurile lui Dumnezeu sădite în sufletul omului, încât cu bucurie accepţi gândul morţii – căci moartea pentru Hristos aduce fericirea vieţii veşnice. Şi noi vom învia şi orice suferinţă, oricât de mică, primită cu iubire, orice jertfă făcută pentru Dumnezeu va cântări mult în ceasul înfricoşatei Judecăţi. Atunci, în Ziua Judecăţii de Apoi, ni se vor vădi toate păcatele, toate greşelile vieţii. De aceea trebuie să ne mărturisim  păcatele la duhovnic şi să luptăm lupta cea bună. Căci unii vor învia pentru viaţă iar alţii pentru pedeapsa veşnică. Să stăruim în rugăciune, să priveghem cu smerenie şi dragoste şi să credem în mila lui Dumnezeu.Ne-am petrecut ziua ce de obicei. Pe înserate ne-am dus toţi trei la plimbare. Am început a ne mărturisi din stările sufleteşti încercate în ultima vreme, o mărturisire de păcate. Au fost momente mari, trăite cu toată sinceritatea sufletului, mărturisiri ale celor mai fine sentimente şi taine sufleteşti. Simt că mi se cere o viaţă de curăţenie totală, nu numai cu fapta sau cu vorba, ci şi cu gândurile şi intenţiile. (…) Trăim intens lupta cu păcatul. În adâncul sufletului dorim Învierea. Suntem într-o poziţie care cere cea mai mare atenţie: muchie de cuţit. De vreme îndelungată sesizez şi lupt cu cele mai subtile gânduri care încearcă să-mi pătrundă în suflet. Îmi dau seama că diavolul încearcă să pătrundă în suflet pe căi aparent nevinovate. (…) Caut umilinţa, căci îmi foloseşte mult la frângerea inimii. (…) Lupta împotriva egoismului este foarte grea. Înţeleg că omul adevărat este acela care a reuşit să-şi înfrângă iubirea de sine. Trebuie să lupt împotriva tendinţei de singurătate şi în acelaşi timp trebuie să lupt împotriva realizării de relaţii personale care ar putea purta pecetea egoismului, adică să fug de satisfacţia pe care o încearcă sufletul atunci când simte şi pe alţii participând la viaţa şi darurile sale personale. O singură atitudine este valabilă: o viaţă înaltă creştină de necontenită rugăciune. Adică ce faci să fie curat – orice faptă, orice gând sau vorbă, orice relaţie, muncă, odihnă, totul să fie stare de rugăciune, de comuniune cu Dumnezeu. Păcatul a fost biruit de Iubire. 
Penitenciarul Aiud, 8 ianuarie 1948 
Rog pe bunul Dumnezeu să-ţi dăruiască ani mulţi şi fericiţi. Îţi doresc viaţă frumoasă, trăită în iubire, cu sete în suflet după veşnicie. Îţi doresc viaţă trăită în curăţenie şi luptă permanentă cu păcatul. Virtutea sufletului tău să fie încununată cu smerenia. Fecioria trupului tău să fie încununată cu fecioria sufletească.Să năzuieşti întotdeauna spre Iisus, mirele ceresc, mirele fecioarelor celor înţelepte. Îţi doresc fericirea – şi întipăreşte-ţi bine în minte – fericirea nu există decât în Hristos.  

Fragmente de scrisori trimise de la Galda (1946-1948)

*Mă odihnesc la gândul dăruirii totale şi al jertfei permanente. Mi-i dragă Crucea. Şi eu port o cruce. Simt iubirea Mântuitorului Hristos şi la EL alerg când vin ispitele asupra pătimaşului meu trup. Şi Domnul mă ajută şi-mi dă puteri să birui răul. Cât este de bun Dumnezeu!            

* 

De cele mai multe ori mă găsesc luptând cu egoismul din mine. De aceea îmi este dragă singurătatea. Mi-i tare drag să ascult foşnetul frunzelor şi murmurul apei. Sunt un om liber. Hristos mi-a sfărâmat lanţurile robiei! 

* 

Frate iubit, niciodată să nu te consideri de prisos. Acolo unde eşti, eşti cu voia lui Dumnezeu şi ai un rost anume de împlinit. Cu iubirea şi cu smerenia ta vei zidi pe fratele tău. Şi vei culege mare fericire. (…) Nu există nici un păcat care să rămână nepedepsit. Dacă însă te căieşti sincer şi cu zdrobire de inimă şi te rogi lui Dumnezeu, el te va ierta şi-ţi va trimite harul Lui. Şi invers, nu există nici un bine, nici un gând bun, oricât de simplu ar fi el, care să nu fie răsplătit. Fii însă smerit, căci nu tu, ci Dumnezeu lucrează prin tine.  

*

Aud piţigoi cântând. Cât sunt de simpli!  

*

Tocmai a venit proprietarul viei. Are ochelari de soare. Când l-am văzut, mi-am amintit că sunt puşcăriaş care lucrează pe moşia lui. Gândul acesta mă smereşte. Dar  Dumnezeu îmi trimite bucuria cea mare. Lucrez pe pământul lui Dumnezeu. Oamenii sunt mândri şi nu vor să vadă că Unul singur este Stăpân a toate: Hristos! *

O, Doamne! Cum judecă oamenii şi condamnă la moarte pe semeni de-ai lor înainte de a-i fi judecat Dumnezeu?!

*

Privesc în sufletul meu. E o mare de linişte. Şi deasupra apei, uşor, câte un val lin tremură şi se pierde în imensitate. Ispite care totuşi nu reuşesc să-mi tulbure pacea. Nu le dau voie să pătrundă în adânc. Mă lupt cu ele. „Şi Duhul Domnului pluteşte peste ape”. Cât eşti Tu de mare, Doamne! 

*

Acum sunt cu gândul într-o mănăstire!  

*

Sunt un om mic, neputincios şi gol de fapte bune. Aceasta sunt în realitate.  

*

Când eram copil iubeam mult porumbeii dar, ca de altfel toate dorinţele, nu i-am putut avea prea multă vreme. Azi înţeleg că aici a fost iubirea lui Dumnezeu, care îmi răpea bucuriile din lumea aceasta pentru a mă învăţa ca prin renunţare să ajung a iubi curat, desăvârşit. Şi azi iubesc porumbeii, dar nu-mi simt sufletul legat de ei, ci-i iubesc prin Dumnezeu. Şi înţeleg că iubirea lui Dumnezeu nu mă va părăsi niciodată. Şi El va interveni în viaţa mea ori de câte ori îmi voi lega sufletul de vreo bucurie sau dragoste omenească. Şi fie mă va ajuta să mă smulg din ea, fie mi-o va răpi El, pentru a-mi dărui în schimb libertatea sufletului, care este cel mai mare bun.  

*

Sunt fericit, senin şi încrezător în destinul vieţii mele. Dumnezeu m-a ajutat întotdeauna. Sunt pregătit pentru orice.  

*

Mama era o fată simplă, cu şcoală primară, fără altă avere decât fecioria sufletului şi a trupului. Tuţa era un om întreg, sănătos, voinic, cu un trecut frumos, student la Politehnică, bine văzut de toţi oamenii de valoare pe care îi avea Basarabia în acele vremuri. Se iubeau. (…) Îl văd pe Tuţa plângând în hohote, tremurând de iubire şi durere: a plecat feciorul lui, Valeriu. Şi eu cât sunt de păcătos!  

*

Dorinţa de înălţare spre cer se poate vedea în întreaga natură. Şi munţii şi copacii şi ciocârliile şi vulturul şi sufletul omului sunt veşnic însetate de tot mai sus, mai sus, mai aproape de Domnul, mai departe de lumea aceasta.  

*

Mi-e dor de un loc liniştit, îndepărtat, de o colibă ori un bordei săpat în stâncă, de o chilie sub poale de munte, să fiu ca păsările cerului. În jurul meu cu natura prietenă şi cu Domnul Hristos mereu în suflet. Să iubesc în linişte, smerit şi uitat de lume. Uneori mă gândesc să mă fac preot, dar nu sunt vrednic. Privesc pământul. Într-o zi voi fi şi eu pământ şi alţii vor scormoni ţărâna. Trupul meu se va preface în praf şi pulbere. Din trupul meu va creşte probabil o altă viaţă. Sufletul meu va fi în ceruri, unde-şi va aştepta judecata. Doresc să mă mântuiesc.  

*
Aud ciocârlia cântând în parc. Privighetorile cântă. Mi-s dragi. Mă lupt cu gândurile păcătoase care încearcă să-mi intre în inimă. În suflet e linişte.
Galda de Jos, 31 ianuarie 1948 
În toate împrejurările roagă-te lui Dumnezeu să se împlinească voia Lui. Văd lucrarea lui Dumnezeu în sufletele voastre. Văd purtarea Lui de grijă. Şi sunt atât de mulţumit! Dragostea este cea mai mare virtute. Dragostea este însăşi desăvârşirea. Când dragostea, în loc să o dărui Izvorului a tot binele, lui Dumnezeu şi prin El aproapelui tău, o dărui acestei lumi pământeşti, deci îi răstorni sensul, ea devine din cea mai minunată virtute cea mai primejdioasă patimă. Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu atâtea daruri, încât prin stăruinţa în virtute, cu ajutorul Părintelui Ceresc, el poate să se mântuiască. Dumnezeu i-a dăruit atâţia talanţi pentru ca prin ei omul să poată lupta, să poată să se apropie de El, să dăruiască şi să se jertfească. În măsura în care nu întrebuinţăm bine „talantul” pe care ni l-a încredinţat suntem robi păcatului. Aşadar pentru fiecare din noi se pune problema întrebuinţării talanţilor dăruiţi de Dumnezeu. Nu este permis nici a întrebuinţa spre rău talantul şi nici a-l îngropa în pământ. „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”. Ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu, Lui să-I dăruim. El ne-a dăruit viaţa, deci pentru El să trăim. El ne-a dăruit iubirea, Lui să I-o dăruim.      Ispăşim în această viaţă şi în viaţa veşnică. În această viaţă, ispăşirea prin suferinţă are două aspecte: un rol ispăşitor şi un rol curăţitor. În viaţa veşnică ispăşirea prin suferinţă este chin veşnic. De aceea se cuvine să-I mulţumim Domnului când ne pedepseşte aici, în viaţa aceasta. Deci să fim foarte atenţi la felul în care folosim darul lui Dumnezeu.  
Galda de Jos, 7 martie 1948 
Vă urmăresc pe toţi şi pe fiecare în parte cu dragostea şi cu rugăciunea. Deşi sunt departe cu trupul, nu însă şi cu duhul, căci sunt alături de voi.  
Nedatate 
Când te văd întristată îţi strâng mâna şi-ţi spun: fruntea sus! Înainte! Curaj! Orice bucurie adevărată se câştigă cu preţ de jertfă. Orice cetate se cucereşte cu credinţă, bărbăţie, îndrăzneală, încredere în misiunea dată de Dumnezeu, şi în principal cu rugăciune.  
*Să mergeţi pe cărarea cea spinoasă, prin suferinţele pe care le îndură creştinul iubitor de adevăr. (…) Vreau să ştiţi că vremurile acestea pentru mine le socotesc o încercare şi le privesc ca pe o stare de ispăşire: cu sufletul senin şi plin de pace, cu bucurie tainică şi cu multă nădejde. Vreau să ştiţi că sunt fericit. Vremurile acestea sunt adeverirea drumului pe care ani şi ani în urmă l-am mărturisit. Aceasta îmi este o bucurie atât de adâncă, încât pot spune că privesc moartea cu multă împăcare lăuntrică şi cu nădejdea fericirii viitoare. Îmi doresc zile multe pentru ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să mă pregătesc sufleteşte. Toată dragostea sufletului meu.

4 Răspunsuri to “Scrisorile lui Valeriu Gafencu”


  1. […] doar doua mici fragmente extrem de personale, legate de prieteni si familie. Le gasiti  pe blogul dedicat “Sfantului inchisorilor” , alaturi de celelalte scrisori trimise de Gafencu din […]

  2. gheorghe Says:

    Acum vad cat de pacatos pot sa fiu.SFANTUL INCHISORILOR SA SE ROAGE LA DOMNUL IISUS PENTRU SUFLETUL MEU PACATOS.DOAMNE MILUIESTE-MA

    1. Axios Says:

      SA NU II UITI SFINTE SI PE CEI CARE SI ASTAZI SUNT IN INCHISORI NEDREPTE


  3. […] Scrisorile Sfantului Valeriu Gafencu ) Categories: ortodoxie Etichete:cuvant de folos LikeBe the first to like this post. […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s