Pr. Liviu Brânzaş: Valeriu Gafencu, simbol al trăirii legionare din închisori

Au cântat “Sfântă tinereţe”! Prin voia Domnului, această expresie poetică a devenit cea mai autentică realitate. O parte din aceşti tineri au păşit cu adevărat pe cărarea sfinţeniei şi au ajuns pe culmi. Valeriu Gafencu a realizat în mod plenar o tinereţe sfântă. Sunt sigur că, dacă marele episcop şi martir Ioan Suciu l-ar fi cunoscut pe Valeriu Gafencu în închisoare, l-ar fi asemuit cu Pier Giorgio Frassati, sfântul italian din veacul nostru, a cărui tinereţe sfântă a descris-o episcopul scriitor într-o carte, pentru a fi pildă tineretului creştin din România. Sper că şi Valeriu Gafencu va fi o pildă pentru tineret.

Publicitate

 

Virgil Maxim: Valeriu Gafencu a fost un sfânt. Este un sfânt.

Ca epilog al primului volum am socotit că fiinţa lui Valeriu Gafencu ar exprima sinteza sufletului nostru tânăr şi de aceea îl prezint aici.

 Iubiţi fraţi, Cu câteva săptămâni înainte de decesul lui Gil (Alexandru Virgil) Ioanid am primit din partea lui o scrisoare în care mă ruga să-i trimit în câteva pagini un portret sufletesc al lui Valeriu Gafencu, dat fiind faptul că am trăit alături de el o perioadă destul de lungă în temniţă. Rugămintea lui cuprindea şi o „somaţie” pentru un termen apropiat; probabil îşi presimţea sfârşitul. M-am grăbit să-i satisfac dorinţa. Această prezentare a înaintat-o împreună cu altele făcute de alţi fraţi de suferinţă Comisiei Patriarhiei BOR care se ocupă cu cercetarea, analizarea şi hotărârea sanctificării celor care s-au făcut vrednici în faţa lui Dumnezeu de a-şi sfinţi numele pe pământ, printr-o adresă modestă: „Sfinţită şi onorată Comisie, Această prezentare a unei perioade din viaţa lui Valeriu Gafencu (în închisoare) ne este pusă la dispoziţie de Virgil Maxim, domiciliat la Ploieşti, str. Cameliei, bl. 50, et. 1, ap. 9, jud. Prahova. El evocă pagini impresionante şi inedite cu privire la iubitul frate Valeriu.”  

VALERIU GAFENCU: O LUMINĂ!  

Fiul lui Vasile Gafencu, (un bun gospodar din Sângerei-Bălţi, fost deputat în Sfatul Basarabiei), născut în 1920, Valeriu, moşteneşte de la părinţii săi o înclinaţie firească de luptă pentru adevăr şi dragoste de neam. Educaţia profund creştină pe care i-o imprimă mama sa avea să sădească în acest vlăstar virtuţi strălucitoare, în care iubirea revărsată într-o capacitate de jertfă întâlnită rar, doar la marile spirite, avea să copleşească până la umilire chiar şi pe cei mai înverşunaţi adversari. În momentul răpirii Basarabiei (în urma pactului Molotov-Ribbentrop) bătrânul tată îşi ia soţia şi cele trei fete: Valentina, Eleonora şi Luiza, şi le trece Prutul, instalându-le la Iaşi. Valeriu era student la Iaşi, în anul I, la Facultatea de drept şi filosofie. Valentina era elevă în ultimul an la Liceul industrial de fete, iar Maria şi Luiza eleve la Bălţi. La puţin timp după ocuparea Basarabiei de către sovietici, bătrânul este arestat şi împreună cu un lot de români basarabeni deportat dincolo de cercul polar. După un an de zile, în condiţii groaznice de viaţă, moare cu gândul la Dumnezeu, Căruia i-a încredinţat pe cei dragi ai lui. Cineva scăpat ca din minune de acolo i-a relatat lui Valeriu aceste lucruri. În 1941 Valeriu este arestat la Iaşi împreună cu un grup de studenţi şi elevi FDC-işti, dar în anchetă face în aşa fel încât toţi ceilalţi scapă, fiind singur condamnat la 25 ani MS şi trimis la Aiud. După dezrobirea Basarabiei (Iunie 1941), mama şi surorile lui Valeriu se întorc la gospodăria din Sângerei. Dar în 1944, când sovieticii, cu ajutor american, întorc soarta războiului, iarăşi mama şi surorile lui Valeriu se refugiază la Iaşi sub purtarea de grijă a celei mai mari dintre surori, Valentina, întreaga familie trăind cu greu, spălând rufele celor avuţi din târgul Iaşilor, sub permanenta ameninţare de a fi arestate şi deportate.

Între tinerii FDC-işti din Aiud este introdus agentul sovietic din Basarabia, originar chiar din Bălţi, Tarnovschi, pe care Valeriu îl cunoştea şi pe care îl deconspiră. Agentul, bine instruit, reuşeşte să câştige de partea lui majoritatea celor închişi şi să arunce asupra lui Valeriu îndoieli în ceea ce priveşte sinceritatea, acuzându-l că doreşte să fie Şeful FDC din Aiud. După trei ani de detenţie înduraţi sub regimul antonescian (în 1944), primul deţinut politic care a fost scos din Aiud de o comisie sovietică, venită special aici, a fost Tarnovschi. În refugiul pe care aveam să-l facem de la Aiud la Alba Iulia, între liniile de bătaie, pe unul din tancurile sovietice care înaintau pe şoseaua spre Turda, era Tarnovski: încins cu un stindard roşu, saluta cu pumnul strâns şi îşi urla victoria. Valeriu nu mai avea nevoie să-şi apere poziţia. Între anii 1941-1944 Valeriu Gafencu, împreună cu alte mari suflete: dr. avocat Trifan Traian, avocat Marian Traian, Anghel Papacioc, viitorul părinte Arsenie, preot Vasile Serghie, Schiau Ion, Pascu Constantin, Mircea Nicolau şi alţii au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişi ca model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema stăpânirii, ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului Dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului. Această atitudine a făcut ca balanţa biruinţei să încline în planul nevăzut totdeauna în favoarea noastră, deşi aparent vrăjmaşul văzut se credea învingător. Dar el nu ştia însă că prin fiecare din cei ce acceptau jertfa supremă, neamul urca o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu. Din 1944 până în 1948, când Dumnezeu a vrut să ne despartă, am fost miluit de Cel Atotputernic să stau împreună cu el doi ani în aceeaşi celulă, iar în colonia de muncă de la Galda de Jos, judeţul Alba, am fost tot timpul apropiaţi în comunitatea împrejurul căreia gravitau toţi cei scoşi la muncă. 

Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii: – Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului Dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic. – Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. – Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar Dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere. Eram tânăr, novice în actele de efort spiritual programate conştient, şi de multe ori pe punctul de a mă sminti. Părintele Vasile Serghie mă iubea mult şi mă simţea ca un barometru, mă punea pe linia de plutire duhovnicească şi făcea, cu un tact pedagogic excepţional, punte de legătură între cele două stadii de viaţă duhovnicească, a mea şi a lui Valeriu, ştiind să coboare ştacheta la nivelul posibilităţilor mele de trăire interioară şi exterioară. În ruga comună mă simţeam ca un pui căzut din cuib, tremurând din aripile abia pudrate cu puful credinţei, iar pe Valeriu îl simţeam ca pe un vultur care pluteşte în înalt, trăgându-mă şi pe mine după el.

Valeriu nu era un conformist. Spărgea formele cu cutezanţa duhului, fără să sacrifice adevărul cu închipuiri personale, vinovate de călcarea hotărârilor canonice. În libertatea duhului său toate se includeau firesc în tiparul arhetipal al Hristosului, Om şi Dumnezeu. Acest urcuş direct la Hristos, ca intrarea în propria-ţi casă, unde legile şi regulile comportării şi manifestărilor proprii numai ţie te scutesc de formalism, părea sfidare la adresa Dumnezeirii. De aceea foarte puţini din cei ce l-au cunoscut au reuşit la început să-l şi înţeleagă. Târziu, când Dumnezeu mi-a făcut bucuria să pot aprofunda viaţa duhovnicească, am înţeles că marile spirite prin care şi în care lucrează harurile speciale nu pot fi judecate de la nivel lumesc sau chiar religios. Ci numai după ce, cu setea integrării necondiţionate în Hristos, poţi, cât de cât, să te împărtăşeşti şi de înţelegerea altor spirite, Hristos ducându-te pe acelaşi drum, dar cu propriile tale picioare. Această libertate în duh, de care vorbeşte uluitor Sfântul Apostol Pavel, de a nu te mai judeca singur în ceea ce faci, lăsând să te judece Hristos, – un stadiu în care nu tu lucrezi, ci harul lucrează în şi prin tine, – o avea Valeriu. Prezenţa lui, oriunde, în orice fel de întâlnire între noi, cei apropiaţi sufleteşte – numiţi de unii în chip decent, iar de alţi în chip ironic: mistici, – ca şi în mijlocul celor mai puţin iniţiaţi în viaţa duhovnicească, crea bucurie şi respect şi uneori îngrijorare sau teamă. – Bucurie, pentru cele ce aveai să le cunoşti din gura lui, dincolo de serbedele probleme cotidiene. Cuvântul lui te scotea din timp şi te făcea să ignori mizeria umană, sublimând suferinţa şi acceptând-o ca pe un dar mântuitor. – Respect, pentru frumuseţea adevărurilor exprimate la nivelul de înţelegere al fiecăruia. Fiecare putea să guste din fiinţa lui Hristos partea cea mai dulce, cea mai proprie lui. – Teamă sfântă sau îngrijorare, pentru gândul neîmplinirii tale, că implicarea personală în cele mărturisite ca adevăruri ce condiţionează însăşi viaţa ca existenţă dăruită de Dumnezeu va cere rupere, sfâşiere şi moarte, jertfă şi jertfire permanentă. Valeriu personifica luptătorul creştin care se află în acelaşi timp şi pe muntele suferinţei (lepădarea de patimi, stadiul purgaţiei) şi în pădurea cu fiare sălbatice (lupta cu duhurile, stadiul iluminativ) şi în mlaştina deznădejdii (despicând-o cu arma Crucii, purtată conştient, subiectiv şi acceptată „nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu”, stadiul unitiv, desăvârşirea). Prezenţa lui dădea încredere oricărui suflet, conştientizându-i dorinţa de înălţare duhovnicească spre desăvârşire.

Valeriu a fost chemat în faţa comisiei sovietice care opera „repatrierea”, pentru a-l convinge să se repatrieze –adică să se întoarcă în Basarabia. Pentru îndrăzneala de a-i înfrunta pentru actul cotropirii, comisia a cerut transferul lui Valeriu în URSS pentru a fi judecat şi condamnat pentru insulta adusă guvernului sovietic şi a armatei roşii. Dumnezeu a vrut să-l salveze printr-un reprezentant al comisiei. După spusele lui Valeriu, acela tăcea şi se uita la el tot timpul, apoi a triat dosarul lui, incluzându-l între cei care nu pot fi repatriaţi. Mama şi bietele lui surioare au fost urmărite câţiva ani de serviciile secrete sovietice pentru a fi şi dânsele repatriate. În bejenie prin toată ţara, se ascundeau prin mahalalele oraşelor, prin sate de munte, şi aşa au scăpat nedeportate în Siberia. Când lucrurile păreau că s-au mai liniştit, prin 1946-47 au venit la un „vorbitor” la Galda de Jos. Acolo le-am cunoscut şi noi. „Vorbitorul” se obţinea cu aprobarea Penitenciarului şi avizul Miliţiei Aiud. Mama lui Valeriu a fost supusă unui interogatoriu prelung şi apoi obligată să spele toate WC-urile şi duşumelele localului Miliţiei Aiud, o zi şi o noapte în continuu, deşi trecuse de 60 ani şi era slăbită şi bolnavă. Văzându-l pe Valeriu şi pe noi toţi împrejurul dânsei, n-a putut scoate un singur cuvânt, numai lacrimile îi şiroiau, îmbrăţişându-şi fiul şi îmbrăţişându-ne şi pe noi. Valeriu o purta în braţe – era micuţă de statură, – aşa cum porţi un copil şi dânsa se lipea de pieptul lui cu aceeaşi dragoste cu care probabil Valeriu se alintase la pieptul dânsei în copilărie. Surorile îl mâncau din ochi cu dragostea lor şi el le îmbrăţişa şi le mângâia cu cuvinte de încredere în Dumnezeu, făcându-ne pe toţi să plutim ca pe o apă vie spre limanul speranţelor sfinte.

În întâlnirile noastre, când eram adunaţi pentru a discuta vreo problemă duhovnicească, „un cuvânt” cum ziceau Sfinţii Părinţi ai pustiei, aş putea afirma, citând pasagiul din Faptele Apostolilor, că eram ca şi în Troia, „în foişorul de sus unde eram adunaţi, erau multe făclii aprinse”. Pentru fiecare dintre noi şi pentru toţi laolaltă Hristos nu era doar un ideal exterior, spre Care sau la Care voiam să ajungem cândva. El era însăşi viaţa noastră zilnică, de fiecare clipă, aveam dorinţa integrării în El ca stil de trăire permanentă, nu întâmplătoare, ocazională au ocazionată de vreun eveniment oarecare prin care sau faţă de care să afişăm o atenţie mai mare. Vieţile Sfinţilor aşa cum ni le prezentau Patericul, Filocalia, erau (iertaţi-mi îndrăzneala), (re-) experimentate, verificate, ca posibilităţi de realizare nu numai pe plan mental, ci mai ales pe planul trăirii efective. Trăsătura caracteristică a acestor mistici era smerenia şi fiecare era simţit de ceilalţi în ceea ce avea specific, în darul cu care era investit de Dumnezeu, şi care era lucrător spre binele şi creşterea tuturor în Hristos. În „interviuri duhovniceşti” bădia Trifan, cel mai în vârstă dintre noi, ridica o problemă, o întrebare asupra unui „cuvânt” (subiect) şi noi ceilalţi încercam, fiecare de la nivelul său, să exprimăm înţelesul şi posibilităţile aplicării lui, făcând din aceasta treaptă nouă pe urcuşul spre vârful Crucii. Dacă nu găseam soluţia optimă, invocam ajutor spre luminare. Ava, cum îi spuneam uneori între noi d-lui Trifan Traian, era prin structură un iscoditor, un săpător cu mintea şi un asiduu împlinitor a tot ceea ce duhul îi descoperea, de la înfrânări trupeşti până la controlul vorbirii, umilinţe, osteneli, privegheri şi lacrimi, în zbucium permanent pentru actul responsabilităţii ce-i impunea poziţia în care Dumnezeu îl aşezase în faţa celor în suferinţă şi a celor ce vor trebui să cunoască adevărul în lupta deschisă de aceşti reprezentanţi ai neamului pentru cinstirea lui Dumnezeu pe pământ şi primirea lui în Slava Divină. Anghel Papacioc, părintele Arsenie, era un călcător, fără nici o îndoială în cuget, pe poteca bine bătătorită a celor ce prin nevoinţe trupeşti şi sufleteşti ajungeau la purificarea şi iluminarea cugetului. Marian Traian era ca un râu lin la suprafaţă care îşi limpezea apele de orice mâl lumesc, în taina afundului său, pentru a se vărsa pur în „apa mării iubirii divine”, geamăn sufleteşte cu Marin Naidim. Nicu Mazăre căuta cu asiduitate uimitoare relaţiile armonice dintre cele noi şi cele vechi cunoscute duhului lui, pentru a adăuga încă o nestemată la cununa lui nevăzută. Delu Bălan părea un singular, dar era nedespărţit prin prezenţă în familia dragostei de Dumnezeu, cu ochii plini de lumină. Ion Schiau era în stare să moară în fiecare zi şi în fiecare zi să învie pentru Hristos şi neam. Ion Ianolide se încleşta ca un cruciat, urcând dealul Golgotei, stropit cu propriu-i sânge. Un altul privea la fiecare dintre ceilalţi ca la o taină al cărei înţeles se lupta să-l descifreze în mintea lui, după planul lui Dumnezeu, bucurându-se că i-a fost dat să se împărtăşească de cele ascunse înţelepţilor lumii acesteia, dar descoperite pruncilor. Şi fiecare din cei pe care nu-i mai pot înşira acum duceau în tăcere, neştiuţi de oameni, dar cunoscuţi de Dumnezeu, păcatele neamului acestuia, pentru a le arde pe altarul ispăşirii de bunăvoie. Iar Valeriu Gafencu ardea, zic încă o dată. Ardea… ardere de tot, la propriu, în faţa tuturor, ca o făclie de lumină spre care şi de la care fiecare lua putere sufletească şi trupească. Cuvintele lui erau purtătoare de duh. Gesturile lui erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele lui arareori sau târziu sesizate şi descoperite erau daruri integrale ale fiinţei lui. Valeriu nu dăruia, se dăruia. Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele Mântuitorului: „Dacă îţi dă cineva o palmă pe obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng”, „Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa”, „Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă pe jos, mergi cu el două”, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” şi „Nu este mai mare dragoste decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, la Valeriu era aşa de firească, încât dacă n-ar fi făcut-o în ascuns (tainic) pe mulţi i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar. La începutul prieteniei noastre, voind să mă spovedesc pentru a mă putea împărtăşi, cercetându-mi cugetul, am găsit o stare de îndoială pe care o aveam asupra sincerităţii manifestărilor duhovniceşti ale lui Valeriu. Mi se părea că unele din formele pe care le îmbracă viaţa lui duhovnicească au uneori ceva artificial şi chiar ostentativ. I-am descoperit vinovăţia gândurilor mele. M-a ascultat cu atenţie; la sfârşit, plângând, m-a îmbrăţişat şi, rugându-ne amândoi, a luat asupra lui toată tulburarea pe care mi-o provocase: „Sunt vinovat în faţa lui Dumnezeu pentru tulburarea pe care ţi-am provocat-o. Îţi mulţumesc că mi-ai sesizat o lacună de care nu eram conştient cu adevărat, căci nu numai prin păcatul propriu-zis poţi sminti pe cineva, nu numai cu cele de stânga, ci şi cu cele de dreapta, cu virtuţile, când nu sunt făcute cu tact duhovnicesc, spre ferirea cugetului fratelui care se poate sminti din pricina libertăţii tale, tu fiind încredinţat că faci binele”. Am sesizat ideea din epistola Sfântul Apostol Pavel către Corinteni (de la capitolul 8); mai târziu aveam s-o înţeleg: toţi Sfinţii Părinţi făcuseră din ea un dreptar al vieţii lor în comunităţile călugăreşti şi pustniceşti mai ales. 

Era în Iulie 1946. Începusem a doua sapă la vie. Vişan Nicolae şi Paul Vilescu erau doi dintre camarazii simpatizaţi de noi toţi pentru buna dispoziţie pe care o creau totdeauna acolo unde se aflau. Se mai tachinau, fără ca glumele lor să degenereze în cuvinte vulgare sau dure. Apartenenţa regională le favoriza suficient material pentru dispute hazlii. Vişan era oltean, Vilescu prahovean. Într-o zi, săgeţile lor s-au înveninat. Glumele au degenerat de la înţepături fine, fără adresă directă, la ironii şi zeflemisiri cu adresă la persoană şi până la urmă cu insulte directe. Diavolul ce altă treabă are? Să strice liniştea şi prieteniile dintre oameni. Fiecare îl acuza pe celălalt de lipsă de bun simţ, inconştienţă şi alte acuze jignitoare. Discuţia se purta totuşi pe un ton redus. Vântul adia şi ducea frânturi de expresii la urechile celor ce lucrau mai aproape de ei. Ne era jenă de cele întâmplate şi ne uitam neputincioşi unul la altul, neştiind cum să aplanăm tensiunea între cei doi. Valeriu Gafencu era în urma lor pe un rând alăturat şi auzise toată disputa dintre cei doi. Când au ajuns la capătul parcelei, Valeriu şi-a lăsat sapa, a ieşit în faţa celor doi camarazi şi îngenunchind, cu emoţie în glas i-a implorat: „Vă rog să mă iertaţi că am auzit cuvintele, frumoase ca din psalmi, pe care vi le-aţi spus unul altuia”. Cu lacrimi pe obraji, i-a sărutat pe fiecare în parte şi s-a întors la lucru. Cei doi s-au prăbuşit unul în braţele celuilalt. Cu glasuri sugrumate şi-au cerut iertare de la noi toţi. Acestea erau lucrările Duhului făcute prin Valeriu în comunitatea noastră, viaţă sfântă de iubire între mădularele trupului mistic al lui Hristos. O, Dragoste sfântă, cum ştii Tu să sfărâmi lucrarea celui rău cu simplitatea manifestărilor Tale!

Dornici să cunoaştem marile spirite creştine ale neamului nostru făceam escapade duhovniceşti cu îndrăzneală temerară, care ne-ar fi putut costa sancţiuni grele sau execuţia, căci puteau fi interpretate ca evadare. Părintele Arsenie Boca, ctitorul Filocaliei româneşti, cum îl numeşte părintele profesor (doctor) Dumitru Stăniloaie, ne trimisese prin cineva primele volume ale Filocaliei; voiam să-l vedem şi să-i mulţumim, împărtăşindu-ne şi din cuvântul lui de învăţătură. Din colonia de la Galda de Jos Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi Marin Naidim au plecat într-o sâmbătă dimineaţa, tăind munţii şi pădurile în linie dreaptă până la Sâmbăta, pe jos. Cu Nicu Mazăre şi Iulian Bălan am trecut peste culmile Trascăului până la Râmeţ, unde părintele Oţea reconstruia din albia râului Geoagiu Mânăstirea ortodoxă distrusă de armatele Mariei Tereza, aşa cum i se descoperise în vedenie la Sfântul Munte Athos, ca şi părintelui Arsenie Boca pentru Mânăstirea Sâmbăta. După întoarcere, Valeriu căpătase o stare de armonie interioară, de pace – vizibilă în manifestările lui pline de linişte şi blândeţe, – ajungând la o suportare tăcută şi la o umilinţă nedisimulată, firească în tot ce făcea.

La Aiud, în 1945, când Ion Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus aproape plângând că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mântuitorului Hristos, deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele, pentru că nu ştiam cum să procedăm l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împărtăşească starea şi dorinţa sufletului lui. Ion a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i bună credinţă. Totuşi şi-a destăinuit stările sufleteşti cu toate frământările de conştiinţă. Valeriu nu l-a lăsat să vorbească, l-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de conştiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa ordonată în Hristos, confirmată prin rezultatele ieşirii din păcat, vădite în creşterea ascultării şi subordonării continue faţă de cuvântul lui Hristos în Biserica Lui. Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut. A fost un sfânt. Este un sfânt. 

 

Dumitru Bordeianu: Marturisiri din mlastina disperarii

Un alt tânar, pe care am avut ocazia doar sa-l vad, a fost Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”. Acest om, la Târgu Ocna, se uita în ochii criminalilor si-i facea miei. Si erau cei mai mari zbiri; chiar si directorul închisorii nu-l putea privi în ochi. Atât de mult influenta sufletul lui cald, încât cine l-a cunoscut s-a transformat complet.Eu l-am cunoscut pe Jimboiu, un elev fidel de-al lui Gafencu. Si el spunea mereu rugaciunea inimii, traind numai pe coordonatele dragostei fata de celalalt. Era de o bunatate si seninatate extraordinare; nu auzeai de la el un singur cuvânt de razbunare si ura. Un înger în trup. Am asistat odata la o extractie de masea, fara anestezic, facuta lui Jimboiu. A durat foarte mult aceasta interventie stomatologica, dar el nu a scos un sunet si nu a schitat un gest de durere.

 

Eleonora Gafencu-Colgiu: În luna martie 1943 ne-am refugiat din Basarabia

În luna martie 1943 ne-am refugiat din Basarabia, mama cu trei fete, eleve, şi am ajuns in Făgăraş. Tata era deportat in Siberia, iar Vaieriu, fratele nostru, student, era deţinut politic la Aiud, de unde ne scria ocupându-se de educaţia surorilor mai mici.  De ardeleni, care ne-au ajutat foarte mult, ne-am ataşat sufleteşte, petrecându-ne anii frumoşi ai adolescenţei mai ales ducându-ne la mănăstirea Sâmbăta, unde l-am cunoscut pe Părintele Arsenie Boca, cu care am participat la sfinţirea bisericii din Hurezu.  Au trecut anii şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, Valentina, sora cea mare, a intrat în învăţământ, eu, Eleonora, am intrat ca asistentă la ASCAR (Institutul de cardiologie) iar Elisabeta – inginer.  După mulţi ani a venit la mine la serviciu, pentru o consultaţie, Părintele Arsenie cu o călugăriţă. Am rămas surprinsă spunându-mi că ne cunoaştem. Era îmbrăcat civil, tuns, frumos şi bine dispus. L-am prezentat unui foarte bun cardiolog, dr. Caulea. Ştiam de la o prietenă că este foarte ocupat şi că pictează o biserică aproape de Bucureşti, dar n-am reuşit să-l vizitez şi regret. Am cântat în diverse formaţii muzicale şi mai ales la diverse biserici din Bucureşti. Avem o familie frumoasă şi unită, cu soţi şi copii, nepoţi, realizaţi aşa cum ne-au învăţat Valeriu şi Părintele Arsenie.

 

Ovidiu Creanga: Cel mai corect om pe care l-am întîlnit în viaţa mea este Valeriu Gafencu

Cel mai corect om pe care l-am întîlnit în viaţa mea este Valeriu Gafencu. L-am cunoscut cînd eram elev la liceul Ion Creangã din Bãlţi în a doua jumãtate a periodei anilor 1930. Era la liceu cu un an înaintea mea, cã eu pierdusem un an, rãmãsesem repetent ca am fugit de la şcoalã şi vroiam sã mã fac circar la circul lui „cel mai tare om din lume” Ivan Zaikin.

Eram nascuţi în aceiaş zodie, Zodia Vãrsãtorului, el la 21 ianuarie 1921 în satul Sângerei judeţul Bãlţi, şi eu la 14 februarie acelaş an, 1921, în satul Vãrzãreşti judeţul Lãpuşna. Ne-am împrietenit cînd eram prin clasa a şasea şi el era într-a şaptea.. M-am „lipit” de el cã emana în jurul lui un simţãmînt de pace, de bucurie, de încredere. Am devenit preteni intimi, motiv pentru care am aflat mai multe despre el si familia lui.

Tatãl lui, Vasile Gafencu avea studii politehnice, a fost deputat in Sfatul Ţãrii şi a votat alipirea Basarabiei la Patria Mamã. La toţi deputaţii statul roman i-a împroprietãrit cu cîte 50 de hectare de pãmînt. Vasile Gafencu, nu a vrut sã facã politicã, ca Inculeţ, Pan Halippa şi alţii şi s-a dedicat agriculturii, lotul lui de 50 de hectare fiind în satul Sîngerei, judeţul Bãlţi. A înjghebat o gospodãrie frumoasã, era un om respectat şi stimat de toatã lumea. Vasile Gafencu avea patru copii, pe Valentina care era cam cu un an mai mare decît Valeriu. Ca sã localizez în timp povestirea mea, mã refer la perioada anilor 1937-1940. Valentina urma la Bãlţi o şcoalã profesionalã. Apoi era Valeriu, cam de o vîrstã cu mine, dupã cum am spus nãscut în 1921. Valeriu urma cursurile liceului teoretic de bãieţi Ion Creangã din Bãlţi. Apoi urma Nora, sau Norica cum îi spunea Valeriu şi alţi membri ai familiei. Nora era cu cca. doi trei ani mai micã decit Valeriu. Apoi urma Puşa (poate asa o rasfãţau ei) care era cea mai micã şi abia intrase şi ea la liceul de fete teoretic din Bãlţi, Domniţa Ileana, unde învãţa şi Nora. Deoarece erau patru copii la şcoalã în Bãlţi, Vasile Gafencu a închiriat o casã întreaga în orasul Bãlţi unde a venit şi mama lor, care îi îngrija, la dãdea de mîncare etc etc, deorece erau cinci persoame, deci practic o famile intreaga.

Vasile Gafencu le aducea de la gospodãria din Sîngerei, produse alimentare şi ce mai aveau nevoie, el rãmînînd singur acasa sa dirijeze o gospodãrie grea. În situaţia asta l-am cunoscut eu pe Valeriu, şi curînd am devenit foarte buni prieteni cu toate cu nu eram colegi de an şi de clasã. Am mîncat şi am dormit de multe ori la ei. Ce-mi aduc aminte cã uneori Valeriu spunea : Ovidiule hai şi ne-om bãrberi!
Şi-mi aduc aminte cã ne barbieream cu o lamã pe care scria: „Lama ELEMENT, rade şi ariciul”. Dar barba noastra era moale, mai mult nişte tulee, şi se întîmpla ca mai ascuţeam creioanele cu lama ELEMENT, apoi o frecam pe pahar şi iar ne barbieream cu ea. El avea o piele foarte sensibilã şi se tãia mereu, apoi se freca cu un bastonaş de piatra acrã.

Cînd eu am fost ales preşedintele societãţii Ştiinţifico-Literare, Bogdan Petriciecu Hajdeu, concomitent şi al revisteti Crenguţa, Valeriu a fost cel ce m-a propus, cu toate cã eram numai în clasa a şaptea şi erau mulţi bãieţi mai buni ca mine în clasa a opta.

Valeriu era un elev foarte bun, şi prin faptul cã emana un aer cald şi prietenos, îl iubeau toţi elevii, inclusiv evreii cu toate cã el era un patriot inverşunat. El nu avea nimic cu evreii, dar ura din rãsputeri comunismul. Comunişti erau foarte puţini, eu nu am cunoscut pe nici unul, dintre elevii liceului nostru nu ştiu sã fi fost careva.
Valeriu avea despre evrei o idee foarte originala el spunea:

”Evreii ni l-au dat pe Iisus Hristos, apostolii au fost evrei, primii creştini au fost evrei, Biblia cartea noastrã de cãpetenie conţine Vechiul Testament, care e cu mult mai mare ca Noul testament, noi trebuie sã recunoaştem aceste merite ale evreilor.”
Faptul cã eu am fost ales preşedintele societãţii Bogdan Hajdeu, implicit şi al revistei Crenguţa, se datoreşte dupã cum am mai spus, lui Valeriu. Cu toate ca erau elevi cu mult mai buni ca mine, Vlad Bejan, Boris Cazacu colegii de ai mei dintr-a şaptea, şi mulţi dintr-a opta, Valeriu m-a propus pe mine şi deoarece el era foarte iubit de toţi elevii, m-au votat şi ales pe mine în unanimitate.
Nu ştiam ce urgie ne paşte, cã criminalul regele Carol al doilea şi camarila lui in frunte cu amanta lui Elena Lupescu, ne-a asigurat ca ţara e apãratã de „un zid de beton de oţel şi foc”, şi cînd au nãvãlit hoardele lui Stalin, s-a dovedit ca armata romînã nu avea nici cel puţin un tanc şi a cedat Basarabia, Bucovina, şi Ţinutul Herţa fãrã nici o opoziţie. Banditul de Carol ştia din 1939 ce se va întîmpla. El a cedat Sudul Dobrogei Cadrilaterul, bulgarilor, Nordul Transilvaniei ungurilor, şi Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa bolşevicilor, şi dacã mai stãtea, România dispãrea de pe hartã.

În dimineaţa zilei de 28 Iunie am aflat ca Basarabia e cedatã ruşilor, deci fiecare s-a descurcat cum a putut. Nu este cazul sã descriu acest tragic episod, deoarece aceastã micã povestire vreau sa o dedic memoriei lui Valeriu.
Am fugit, absolvisem clasa a şaptea, Valeriu terminase a opta. Guvernul lui Antonescu ne-a luat sub oblãduirea lui, am fost repartizat sã continui clasa a opta la liceul Petru Rareş din Piatra Neamţ. Valeriu a dat examenul şi a ajuns student la Facultatea de Drept din Iaşi. El se refugiase cu cele trei surori şi cu mama. Tatãl, Vasile Gafencu, a rãmas la gospodãria din Sîngerei, a fost arestat imediad ce a cãzut Basarabia şi a murit de foame intr-un lagãr bolşevic.

Am terminat a opta, am luat bacalaureatul şi in toamna lui 1941 am reuşit şi am intrat în anul întîi la Politehnica Gheorghe Asachi, care atunci fncţiona în cladirea Universitãţi din Iaşi. Într-o zi m-am întîlnit cu Valeriu, care trecuse în anul doi la Drept. El îmi spune: „Ovidiule, diseara noi studenţii de la Drept avem o întrunire în via la care e vechil tatãl lui colegul meu din Bãlţi Ciocan, nu vii şi tu ? Poate veni oricine se vor discuta probleme intreresante”.
Îmi pare rãu Valeriu cã nu pot veni cã noi „bobocii” facem un chef de bucurie cã am reuşit la Politehnicã, îmi pare rãu.
Cineva trãdase, via era împînzitã cu agenţi ai siguranţei, şi i-a luat pe toţi ca din oalã. I-au judecat şi toţi au primit pedepse grele, Valeriu a cãpãtau 25 de ani de muncã silnicã. Eu am scãpat, Îngerul meu pãzitor m-a salvat la o soartã ca a lui Valeriu. Îngerul meu pãzitor m-a salvat de la moarte de trei ori.
Nu am mai ştiut de Valeriu, decît peste cîţiva ani. Eram inginer, lucram la Institutul de Cercetãri Chimice din Bucureşti şi am aflat cã Valeriu e la o vie în Ardeal, în comuna Galda. Eram logodit cu prima mea nevastã, Angelica. Amîndoi l-am vizitat pe Valeriu, unde am cunoscut şi pe mulţi camarazi de ai lui. Am stat la Galda la via lor vre-o trei zile.Paza practic era inexistentã. Ei îşi dãduserã cuvîntul de onoare cã nu vor evada şi nu a fugit nci unul. Era simplu sa fugã, imediat ar fi trecut graniţa în Ungaria şi i se pierdea urma. Valeriu era foarte bucuros de vizita noastrã. Mi-a spus ca li s-a ordonat sa nu mãnînce struguri cînd culeg, şi nici unul nu a gustat o boaba, în schimb la masã li se dãdea struguri. Nouã paznicii, care erau nişte bãieţi tineri, ne-a dat struguri pe sãturate. Valeriu parca era iluminat de o flacarã lãuntricã, era un ascet. Am stat la masa cu ei, înainte de a mînca toata lumea se ridica în picioare şi se spunea rugãciunea. Am fost foarte impresionat de disciplina unor ocnaşi care nu se plîngeau de soarta lor, ci îl laudau pe Domnul.Am plecat cu inima frîntã, nu am ştiut cã nu am sa-l mai vãd niciodatã pe Valeriu. Am aflat mai tîrziu cã a murit de tuberculozã un santoriul TBC puşcãrie din Tîrgu Ocna în feb. 1952.
Valeriu era de o curãţenie sufleteascã neobişnuitã, era darnic, şi generos, nu am cuvinte sã enumãr toate calitãţile lui sufleteşti. Eu ar fi trebuit sã mã însor cu Nora, şi afarã de prieten, aş fi fost şi rudã cu Valeriu, dar soarta nu a vrut sã fie aşa.

Valeriu cu multã smerenie ar putea sã stea în rîndul sfinîilor şi sã ne închinãm la el. Acum, îl simt ca a venit lîngã mine şi-mi spune cã am scãpat cu zile luna trecutã, cînd mi-a implîntat în inimã stimulatorul cardiac, dar asta mã obligã sã duc o viaţã cinstitã, creştineascã şi sã lupt din rãsputeri pentru Basarabia noastra Sfîntã.

Ovidiu Creangã, ziua de Crãciun 2006 (25. dec.) Toronto.

 

Pr. Nicolae Grebenea: Amintiri din intuneric

Este numele foarte cunoscut al unui tânar basarabean din
Soroca, absolvent al unui liceu militar. În 1942 l-am gasit la
Aiud. Frumos, înalt, cu ochi albastri plini de viata mi-a atras
atentia când l-am cunoscut. Smerit, cu preocupari spirituale
deosebite. Lecturi alese, prietenii cei mai buni, voia sa ramâna
pe o linie de onoare si a ramas tot timpul. Oriunde era ceva
deosebit si frumos de facut era prezent. Era tânarul care pe zi ce trecea stârnea admiratia tuturor. Erau în temnita si atitudini rele, criticabile. Le stia. Era cu ochiul deschis, dar nu osândea pe nimeni.

Citea numai Biblia si carti religioase. Era foarte
inteligent si prindea repede sensul just al textelor sfinte.
Convorbirile cu el erau o placere. L-am îndemnat sa nu rupa
legatura cu literatura noastra si cu unele carti stiintifice de
valoare, adica sa citeasca si altceva decât literatura religioasa.
Dar el a refuzat. „Daca am cele mai bune bucate, de ce sa recurg la surogate?” a spus el. „Daca ceea ce citesc ma satisface deplin, nu mai doresc nimic altceva. Dumnezeu se gaseste oriunde, dar mai ales în revelatia Sa scrisa, în Biblie. Aici avem privilegiul sa-l cautam pe El. Afara, de vom ajunge, vom mai vedea”. Si mergea înainte pe drumul lui.

La distrugerea canalului din interiorul temnitei a lucrat în echipa cu mine. În pauze, când ne odihneam, eram încântat privind pe acest tânar atât de frumos, bine facut, ca un brad, cu fruntea lata, ochii senini si preocupari atât de frumoase.

Dupa 1948 a fost luat de la Aiud. Nu stiu unde l-au dus. A
trecut prin Jilava. A încântat pe toti care l-au cunoscut. Strainii
care l-au cunoscut, adica nelegionarii, evreii sau altii, vorbeau
de el ca de un sfânt. A murit, dar nu stiu unde. Poate la Pitesti, în flacarile si marile patimi ale reeducarii pe care criminalul
Nicolski o aplica studentilor nostri. Ramâne un nume pe care cei ce l-au cunoscut îl vor pomeni cu veneratie. Si acum parfumul minunat al întâlnirilor cu acest tânar mai staruie în inima mea.

Mai retin doi din prietenii lui Gafencu la Aiud: Marin Naidin si Nicolae Mazare, ambii eminenti, admirabili, cuceritori,
exceptionali. Nu stiu daca au mai scapat dupa marele „foc” în
care au ars în anul 1949 si începutul lui 1950, an în care au murit
mii de detinuti la Aiud si în alte lagare si temnite ale tarii.
Nicolae Mazare, originar din Valenii de Munte, era elev
cu opt clase terminate, dar cu o tendinta de studiu deosebita.
Avea un mare talent la limbi. Învatase franceza, germana, dar si
bulgara si chiar jargonul tiganesc. Era tipul cercetatorului
stiintific, dar si cu preocupari religioase accentuate. Strainii care l-au cunoscut l-au numit „cel mai politicos dintre tineri”, caci din cei mai în vârsta cel mai politicos era considerat poetul Radu Gyr. Gafencu a mai avut si alti doi prieteni de care era
nedespartit, dar ale caror nume, oricât le caut în memorie, acum îmi scapa.

Da! Iata unul: Virgil Maxim, elev de clasa a VIII-a.
Frumos, bine dezvoltat, mai înalt ca Mazare si Naidim, fata
prospera, meditativ, prin inteligenta, bun simt si prin tinuta lui
stârnea admiratia tuturor. Naidim era credincios, smerit, tacut,
pe linie înalta: un sfânt între oameni.

 

Pr. Constantin Voicescu: Viata religioasa in inchisoarea Targul Ocna 1950-1954

Cuvântul meu este o mãrturie. Din cei peste 12 ani de temnitã, patru (1950-1954) i-am petrecut în închisoarea Tg. Ocna.Dacã s-a vorbit despre „fenomenul Pitesti”, în sensul lucrãrii satanice de distrugere sistematicã fizicã si mai ales spiritualã a omului, socotesc cã trebuie sã se vorbeascã, cu atât mai mult, de „fenomenul Tg. Ocna”, apãrut în paralel cu cel de la Pitesti, ca lucrare divinã de restaurare si zidire sufleteascã a omului, în plin iad comunist.

Este foarte greu sã faci cunoscut cum s-a dezvoltat viata duhovniceascã a detinutilor politici de la Tg. Ocna, într-o scurtã comunicare. De aceea, mã voi mãrgini numai sã creionez câteva aspecte.In ce mã priveste, subliniez din capul locului: viata din închisoarea Tg. Ocna, cu sublimul si tragismul ei, este aceea care m-a determinat sã pãrãsesc geografia, de care mã îndrãgostisem -eram student la Facultatea de Stiinte, sectia Geografie – si sã optez, dupã eliberarea din 1954, pentru teologie si preotie. Nu am fost singurul. Închisoarea Tg. Ocna a fost o oazã într-un desert al suferintei. Nu cã aici ar fi lipsit suferinta. Dimpotrivã, boala – îndeosebi tuberculoza, sub toate formele ei – era la ea acasã. Desi purta si numele de sanatoriu, temnita era temnitã comunistã, mormânt pentru „dusmanii poporului”.

Dar aici socot cã s-a revãrsat mila lui Dumnezeu peste toate crucile purtate cu rãbdare, în nãdejdea mântuirii. Suferinta a fost sublimatã în bucurie, cum o sesizase Radu Gyr:Suferintã, spune-mi, cum sã mi te cânt? Ti-e urcusul sfânt, ca o rugãciuneSi cum o trãise, la Tg. Ocna, Valeriu Gafencu:Si cerul deschis se aratã Cu portile în chipul crucii. La Tg. Ocna am ajuns în primãvara anului 1950, vreo cincizeci de studenti si elevi tebecisti, niste arãtãri, niste schelete care de abia îsi târau picioarele. Veneam din iadul de la Pitesti, de care ne scãpase Bunul Dumnezeu, prin bacilul Koch. Înaintea noastrã mai sosise un lot. Au început apoi sã curga si din alte închisori, de la canal, de la mina, detinuti tuberculosi, unii in stare foarte gravã, încat multi dintre ei au murit la sositea in penitenciar.Tratamentul împotriva tbc-ului era rudimentar. Ne prelungea numai agonia. De streptomicinã si alte remedii descoperite atunci – si care ar fi salvat multe vieti – n-am beneficiat. Încât, cu toate eforturile extraordinare ale doctoritei oficiale, Margareta Danielescu, cãreia îi purtãm mare recunostintã, si ale medicitor nostri detinuti, coasa mortii a secerat fara milã. În perioada ’50-’54, au murit sub ochii nostri circa 80 detinuti, dintre care jumãtate erau studenti si elevi; capacitatea sectiei „politici” fiind de cca. 120 bolnavi. Un numar de alti 62 detinuti au decedat dupã ce au plecat din Tg. Ocna, in alte închisori, trimisi disciplinar, sau dupã eliberare. La poarta închisorii, lângã un closet dezafectat, era o nãsãlie cu o ladã-cosciug, care primea unul sau douã cadavre, in interior aflându-se de multe ori încã unul sau chiar doi de-ai nostri. Lada îsi deserta mortii dincolo de zidul închisorii, la marginea unui cimitir, in gropi superficial sãpate, fara cruci si farã semn, apoi se întorcea asteptând pe altii. Ne astepta pe noi…Un fost grefier de la Tg. Ocna ne-a relatat cã in timpul iernii, când pãmântul era înghetat, detinutii de drept comun care transportau cadavrele, si ele înghetate, le tãiau din picioare, ca sã încapã într-o groapã mai mica.

În 1990 s-a ridicat acolo o troitã si s-a facut sluiba înmormântãrii pentru toti cei care au adormit in Domnul în temnita de la Tg. Ocna. In fiecare an, cei care am supravietuit ne adunãm acolo si le facem pomenire.Pe fundalul acesta, al mortii care ne pândea, am parcurs perioade de mari restrictii, înveninate de activitatea ofterilor politici securisti – Sleam Augustin si Valache – si a turnatorilor. Momentele cele mai grele au fost in legãturã cu incercarea de a se face si aici „reeducare” si „demascari” de tipul Pitesti. Actiunea a fost condusã de ofiterii politici si dirijatã de col. Teodor Sepeanu, care a si venit personal la Tg. Ocna.Cunoastem acum, pe bazã de documente provenite din arhiva securitãtii – ceea ce pentru noi a fost limpede de la început – cã ,,actiunea de demascare a detinutilor din penitenciare a fost dusa sub controlul si îndrumarea directã a seviciului inspectii din Directia Generalã a Penitenciarelor, ai cãror sefi au fost, in anul 1949 – Nemes Iosif – iar in anul 1950, Sepeanu Teodor”.Acestia „au primit instructiuni despre modul de lucru in problema demascãrilor de la superiorii lor, în frunte cu fostul adjunct al MAI – Pintilie Gheorghe, care indica: sã nu se aleagã metodele, ci numai scopul sã fie realizat”.

O parte din tinerii trecuti prin iadul de la Pitesti si-au revenit la normal, in atmosfera plinã de dragoste crestinã de la Tg. Ocna. Altii însa, vreo zece la numãr, n-au avut taria sa se desprinda si sã învingã frica de care erau stãpâniti. Acestia au colaborat cu ofiterii politici, ca informatori si mai ales in actiunea de „reeducare”. Actiunea „reeducãrii”, dupã câteva încercãri, a esuat, izbindu-se de rezistenta dârzã si unitarã a celorlalti detinuti politici, manifestatã pânã la urmã prin strigãte la ferestrele închisorii, încât a aflat tot orasul. De atunci nu s-a mai încercat nici o actiune de reeducate în Tg. Ocna. Dar regimul nostru de închisoare s-a înãsprit (ferestre închise, geamuri vopsite, izolãri etc.).

Si totusi, în aceastã ambiantã, s-a nãscut la închisoarea din Tg. Ocna mai mult decât o comunitate: o adevãratã familie duhovniceasca. Acestei familei i-au dat viatã Valeriu Gafencu, Ion Ianolide si altii ca ei, pe care temnita îi înghitise din tinerete. La un moment dat, bisericuta paraclis din corpul vechi al penitenciarului a fost dezafectatã, crucea de pe turlã doborâtã, iar vesmintele preotesti si sfintete acoperãmînte din altar au fost trimise in penitenciar drept cârpe de spalat pe jos. Când ne-am dat seama de blasfemie, am cãutat sã le recuperãm si sã le ascundem. Un patrafir vechi l-am cusut in cãptuseala paltonului meu si am reusit, trecându-l cu bine prin toate perchezitiile, sã-l scot afarã. Sã fie oare vreo legãturã între acest patrafir si faptul ca mai târziu am devenit preot?In penitenciar a fost introdus un Nou Testament, care a circulat in foi volante. Textele erau copiate pe plãcuta de sãpun – o adevãratã „tabula cerata” si erau învãtate pe dinafarã. Tot asa au fost memorate rugãciuni, psalmi, acatiste, paraclise etc.În acelasi fel se învãtau limbi strãine, matematicã, fizicã, poezie si tot ce privea cultura. La Tg. Ocna, cu binecuvântarea preotilor nostri detinuti, s-a practicat „rugãciunea inimii”.

Valeriu Gafencu si Ion Ianolide au adus aici experienta spiritualã a Aiudului. Acolo crescuserã duhovniceste în preajma unor mari trãitori: Anghel Papacioc (viitorul Ierom. Arsenie Papacioc), avocatii Trifan si Marian, Marin Naidim, Virgil Maxim s.a.; avuseserã legãturi cu lucrarea filocalicã a Pr. Arsenie Boca de la mânãstixea Sâmbãta (arestat si el mai târziu); se bucuraserã de atentia si binecuvântarea P.S. Ioan Suciu de la Blaj, care i-a si vizitat in închisoare, unde dupã aceea avea sã fie azvârlit si sã-si sfârseascã zilele. Experienta duhovniceascã a Aiudului s-a întâlnit, la Tg. Ocna, cu cea adusã de unii dintre studenti – nu numai teologi – arestati dupã 1948. Acestia cunoscuserã activitatea isihastã a „Rugului Aprins” de la Mãnãstirea Antim din Bucuresti, prin marii duhovnici: Arhim. Benedict Ghius, Arhim. Sofian, Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) s.a., care, si ei, mai târziu au fost arestati (Pãr. Daniil a murit la Aiud); sau participaserã la lucrarea misionarã si samarineanã a Pãr. Toma Chiricutã de la Biserica Zlãtari, a Pãr. Const. Sârbu de la Biserica Vergului, a Pãr. Iliescu-Palanca de la Biserica Stavropoleos (si acestia au înfundat puscãriile). Preotii Gherasim Iscu, Vorel Todea, Sinesie Ioja, Varlaam Lica si altii ne-au asistat religios, prin diferite slujbe, mai ales prin taina spovedaniei, aceastã „sfântã terapie”, si îndeosebi prin Sf. Împãrtãsanie, adusã de afarã prin purtarea de grijã a lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au murit au primit Sfânta Cuminecãturã. Toate acestea se sãvârseau pe ascuns, ferindu-ne de ochii administratiei si de urechile tumãtorilor. Atmosferã de catacombã! Ceea ce ne întãrea sufleteste si mai mult. 

Cu rare exceptii, cei care au fost chemati la Domnul au plecat linistiti, în pace, constienti cã trec un prag si cã se îndreaptã spre celãlalt tãrâm.Asa s-a stins, la 49 de ani, în ziua de Crãciun a anului 1951, cu lumânarea în mânã, ascultând rugãciunile pe care le ceruse, Pãrintele Gherasim Iscu, staretul mânãstirii Tismana. Îi ajutase pe cei care luptau în munti, împotriva comunismului.Fiind pe moarte, Edi Masichievici, elev, a cerut sã i se aprindã lumânarea. Dupã ce s-a trezit dintr-un somn scurt, a cerut sã fie stins mucul de lumânare – mai trebuie si altora! -, spunând cã i s-a arãtat Mântuitorul, Care i-a zis: „Nu te iau in seara aceasta”. L-a chemat la el în noaptea urmãtoare. 

Valeriu Gafencu a plecat la Domnul la 18 Februarie 1952, cu fata numai zâmbet, cerându-si iertare (el!) si luându-si rãmas bun (la revedere!) de la toti. Cu câteva zile înainte, terminase, ca pe un testament, „Imnul celor cãzuti”, din care redau o strofã:Te-ai dus si ne-ai lãsat în urma taNãdejdea revederii-n paradis,Mereu vei fi cu noi si-om asteptaSã ne’ntâlnim cu sufletul deschis. Unii au murit pentru cã n-au vrut sã-si vândã sufletul si sã devinã informatori, în schimbul streptomicinei adusã de acasã si care le-ar fi salvat viata. Asa s-au petrecut lucrurile, printre altii, cu studentul Goe Nitescu si cu elevii Edi Masichievici si Nelu Soltaniuc.Noi, care din mila Domnului mai trãim, aducem mãrturie despre viata acestor tineri care s-au strãduit sã traiascã si sã moarã în Hristos.Nu ne surprinde faptul cã pastorul evreu-crestinat, Wurmbrandt a mãrturisit de multe ori cã viata i-a fost salvatã prin lucrarea dragostei crestine a acestor tineri. 

Ajutând pe medicii detinuti, o serie de tineri – tebecisti si ei, dar ceva mai în putere -, cu o dãruire impresionantã, dar fireascã si discretã, au fost în acelasi timp surori de ocrotire, femei de servici, spãlãtorese ale rufelor si cearceafurilor pline de puroi si murdãrie, muncind, ca pentru Hristos, si ziua si noaptea, când fãceau de gardã la patul bolnavilor mai grav, repartizati la parter si mai ales in camera 4. Dintre ei, unii nu au gustat din portiile lor de marmeladã sau carne: le cedau celor mai bolnavi si mai slabi, ei multumindu-se cu obisnuitul arpacas. Sunt aici, la Sighet, de fatã, doi dintre ei. Nu se fãcea aici un fel de discriminare de rasã, de religie sau politicã în aceastã slujire samarineanã. Referindu-se la atmosfera de iubire crestinã din penitenciar, pastorul Wurmbrandt a marturisit cã la Tg. Ocna a întâlnit sfinti si cã el ar dori sã intre în împãrãtia Cerurilor pe aceeasi poartã ca Valeriu Gafencu. 

Am fost vegheati permanent de schitul de pe Mãgura. Clopotele lui din Duminici si sãrbãtori aveau un rãsunet deosebit în inimile noastre. Ca si privelistea extraordinarã a lumânãrilor aprinse – siraguri de stele – pe serpentinele Mãgurei în noptile sfinte ale Prohodului si ale Învierii! Inspirându-se din acest tablou, a izvodit Valeriu „Imnul Învierii”:Un clopot tainic miezul noptii bate Si Iisus coboarã pe pãmânt.Din piepturile noastre’nsângerate Rãsunã imnul învierii sfânt.Si sãrbãtorile Crãciunului! Colindele… cele vechi si cele noi… cele din închisoare, unele triste („A venit si-aici Crãciunul / sã ne mângâie surghiunul”), altele, înflorite aici la Tg. Ocna, colinde de bucurie:

„În inima robului Domnu-si face ieslea Lui, In noaptea Crãciunului. Flori de crin din ceruri plouã Peste ieslea Lui cea nouãSi din cer picurã rouã” (V. Gafencu) 

La închisoarea din Tg. Ocna am simtit si am trait sfinte si adevãrate bucurii! De aceea, dupã „eliberarea” din 1954, prietenul meu Samoilã (un tânãr capabil de mare dãruire îmi mãrturisea cu nostalgie: „Mi-e asa de dor de Tg. Ocna!”. Îi era dor de puscãrie! Da, pentru cã acolo am înteles ce înseamnã libertatea in Hristos. Bucuria si libertatea aceasta nu ni le-a putut lua nimeni, niciodatã.Noi am priceput bine cuvântul pãrintelui monah N. Steinhardt de la mânãstirea Rohia: „Pentru a iesi dintr-un univers concentrationar, si nu neapãrat e nevoie sã fie lagãr, o temnitã ori o altã formã de încarcerare, teoria se aplicã oncãrui tip de produs al totalitarisrnului, existã solutia misticã a credintei”.Din experientele trãite la închisoarea Tg. Ocna s-au cristalizat niste gânduri, niste precepte. 

In cartea sa, „Testamentul din morgã”, Remus Radina afirmã: ,,Din iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui rezultã cele sapte nãzuinte formulate de detinutii politici români:1. Nãzuim spre înviere.2. Luptãm pentru împlinirea împãrãtiei lui Dumnezeu pe pãmânt.3. Vrem sa aducem neamurile la Bisericã pentru a le împãca cu Durnnezeu.4. Vrem sa creãm o scoalã de înaltã culturã si educatie crestinã, care sa catalizeze toate energiile creatoare omenesti.5. Vrem sa creãm un om nãscut din nou din Dumnezeu si din strãdania lui personalã.6. Prin acest om vrem sã dãm expresie, in continut si formã tuturor problemelor omenesti, existente in toate timpurile,7. Vrem sã smulgem pe om din suferinta fizicã si moralã. 

Aceste gânduri fuseserã alcãtuite la Tg. Ocna de cãtre Ion Ianolide si Valeriu Gafencu. Noi le-am învãtat pe de rost si le-am scos afarã, dupã eliberare. Au fost piese de acuzare in procesul care ni s-a intentat in 1958, unora care am fost la Tg. Ocna si care am simtit nevoia imperioasã sã ne vedem, sa ne întâlnim, ca sã pãstrãm, cât de cât, libertatea spiritualã – tara toata era o închisoare – si viata duhovniceascã de 1a Tg. Ocna.In lotul nostru „lotul Tg. Ocna” (cca.30 insi), au fost implicati si o parte din cei rãmasi în închisoare (I. Ianolide, C. Dragodan). Am fost condamnati, în 1959, cu ani grei de închisoare -nouã dintre noi la muncã silnicã pe viatã, pentru activitate misticã de întrajutorare în penitenciarul Tg. Ocna, activitate continuatã si dupã eliberare.A urmat o perioada de detentie extrem de grea.

Nu ne-am pierdut însã nadejdea. Stiam cã: „Cele mai crâncene înfrângeriSunt renuntãrile la vis”  (Radu Gyr) 

In 1964 detinutii politici au fost gratiati. Nu am simtit bucuria eliberãrii. Ochiul securitãtii a rãmas permanent asupra noastrã. Pânã când Dumnezeu ne-a dat minunea jerfelor din Decembrie 1989.Prin aceastã minune suntem noi aici, in locul de jertfã de la SighetStim cã nici o jertfã nu e zadarnicã. Socotim cã Tg. Ocna are un mesaj pentru viata obstei noastre românesti. E mesajul crestin al renasterii noastre.Comunismul a distrus fiziceste sute de mii de oameni, spiritual însã – multe milioane. Martirii ne cheamã de dincolo la Hristos, la Bisericã. Sã-i ascultãm!

Valeriu Gafencu ne-a lãsat ca testament „Imnul celor cãzuti”:

„Ne’ndemni pe cei ce’n viatã am rãmas:Luptati uniti si în acelasi pas. Ziditi lui Dumnezeu altare sfinte, Pãsiti pe calea vietii înainte!” Asa sã ne ajute Dumnezeu!

 

Paul Miron, fragment din cartea „Masura urmelor”

Printre studentii basarabeni refugiati în capitala Moldovei stralucea Valeriu Gafencu – fiul unui învatator, fost deputat în Sfatul tarii – bine cunoscut ca seful Fratiilor de Cruce din Iasi, organizatia de tineret a Miscarii Legionare. L-am cunoscut în 1941 la caminul studentilor din Pacurari la o partida de volley-ball. Eu eram elev la liceul militar. Gafencu nu a avut legaturi – sa zicem politice – cu noi, deoarece si în perioada statului oficial legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941) elevilor din liceele militare le-a fost interzis sa se constituie sau sa participe în/la organizatii legionare.  

Într-o duminica din noiembrie a stat de vorba cu mai multi dintre noi si ne-a întrebat daca stiam ce se întîmplase la Odessa. Nu auzisem decît zvonuri. Doritor de fapte de arme marete, Antonescu, în calitatea sa de comandant al sectorului de front sud, a cerut nemtilor hatîrul de a cuceri cu trupele române Odessa care rezista cu înversunare. Zeci de mii de dorobanti au cazut pentru gloria maresalului sub focul ucigator al cazematelor sovietice. Culmea dezastrului a fost aruncarea în aer a comandamentului militar român. Gafencu ne-a invitat, pe noi cei de la liceul militar, sa ne întîlnim duminica viitoare la un parastas pentru un foarte bun prieten de-al lui, Felix (celalalt nume nu l-am retinut), ofiter de stat major, sfîrtecat în atentatul de la Odessa. Fiindca toamna era blînda si noi aveam dreptul sa iesim în oras abia dupa amiaza, ne-am înteles sa facem mai degraba o excursie în viile de la Copou. 

23 noiembrie s-a aratat cu soare. Ne daduseram întîlnire la Vidrascu, pe la trei. Ajunsi acolo, am constatat ca venise mult mai putina lume decît promisese. Eram cinci. Gafencu ne astepta. Am poposit într-o poiana si el ne-a povestit despre prietenul sau mort. Taceam si ascultam miscati, mai ales prin faptul ca ne simteam maguliti ca un barbat în toata firea ne lua în serios. Ne-a propus sa facem o rugaciune. Cineva a spus Tatal nostru. Cînd a ajuns la “nu ne duce în ispita” niste racnete grozave ne-au înspaimîntat. Doi gealati fiorosi tinteau cu pistoale uriase: “La pamînt criminalilor! Mîinile întinse!” Si înjuraturi, o ploaie de înjuraturi! Aveam 15 ani. Marturisesc ca mi-a fost frica. Ne-au încolonat si, cu pistoalele spre noi, ne-au dus la Legiunea de jandarmi, pe strada Carol. Ne-a întîmpinat un maior care i-a admonestat pe detectivi: “Nu pe astia îi cautam! Ce sa fac cu ei? M-ati pus în încurcatura mare!” Si catre noi: “Nu va nelinistiti, am telefonat sa vina cineva ca sa va ia de aici.” Ni se facuse foame. Speram sa mai prindem masa de seara. A venit comandantul liceului, colonelul Urziceanu, care nu vorbea niciodata normal, ci îsi trimitea mesajele printr-un boncaluit asurzitor. A tipat la maior: “Cum, nu le-ai pus catuse?” Maiorul dadu din umeri: “De ce? N-am nici un temei.” – “Mai întrebi? stii ce s-a întîmplat la Timisoara?” (Cu o luna înainte, fusesera arestati acolo 13 cadeti pentru activitate legionara). “Trebuie sa statuam un exemplu.” Maiorul care avea vadit cunostinte juridice, a încercat sa se opuna: “Nu intra în cadrul legii. Sînt niste copii. Patru au 15 ani, al cincilea abia 13.” Colonelul tuna periclitînd geamurile din doua caturi: “Fa-ti datoria, maior!” Si, personal, se ocupa de încarcerarea noastra. Ne puse la cîte un colt de camera, ne dadu hîrtie si creion – noi rîdeam pe înfundate crezînd ca e o gluma – si ne sili sa scriem pe genunchi o declaratie. Telefona apoi la închisoarea militara sa anunte ca vor veni clienti, insistînd sa fim izolati în celule diferite. Mi-am luat inima în dinti si, repetînd gimnastica soldatului care iese la raport, l-am întrebat cu un glas care mi s-a parut prea voios: “De ce, domnule colonel?” Ma urmareste pîna azi imaginea colonelului care ma privea cu ura nemotivata, ochii aceia rosi, buzele flescaind condamnarea pentru totdeauna: “Legionarule!” Atît.

O grupa întreaga de jandarmi înarmati ne-a condus la temnita din Copou. Seful lor a batut în poarta de metal. “Cine e?” – “Am venit cu legionarii, deschide!” Valeriu ne tinu o didahie sobra si scurta. Cîtiva soldati din garda îsi scoasera castile, închinîndu-se ca la biserica. Noi, cadetii, rîdeam natîngi: ne distram mai ales pe seama gardianului sef care luase pozitia de drepti fata de noi.Prima noapte, singur pe o rogojina murdara, n-am dormit deloc. O cohorta de soareci dadeau, la fiecare sfert de ora, o raita prin încaperea rece, chitcaind cu veselie spre nelinistea mea.  Ancheta a durat o saptamîna. Ne duceau pe rînd la tribunalul militar, aproape, sub escorta. Presiuni fizice n-au fost. Procurorul insista: “Declara, domnule elev (remarcati politetea!), odata si ai scapat! Uite, ai nenorocit-o pe maica-ta; a cazut la pat, e pe moarte. Si tu esti ucigasul.” Începui sa ma simt vinovat. Nu pentru faptul ca m-am rugat între vii pentru acel necunoscut Felix, nu pentru ca excursia mi-a facut placere, ci pentru ca mama mea moare omorîta de mine. Trebuia s-o salvez: “Ce sa declar?” – “Spune ca ati facut cuib, ca erati organizati demult, ca ati intrat odata la armurarie …” Nimeni n-a declarat asa ceva, dar, lucru curios, ne-am trezit mintind fiecare nemotivat. “Cînd ati decis sa faceti asa zisa excursie?”  “Duminica trecuta, la meci”, spunea unul. Altul pretindea: “M-am întîlnit din întîmplare (în ziua fatala) cu X. pe strada si m-a întrebat, nu vii cunoi?” La confruntari, procurorul nu tinea sa afle adevarul adevarat, ci era multumit ca prezentam mai multe versiuni: “Cine a platit tramvaiul?” – “Fiecare!” – “Nu e adevarat! Mie mi l-a platit Y.” – “Ati avut si de mîncare?” – “N-am avut nimic!” – “Ba, eu am împartit niste chiftele, cînd ne-am asezat pe iarba.”  

Procesul a început la 2 decembrie. Desi era razboi, lumea buna din Iasi se plictisea, motiv important ca arestarea noastra sa produca vîlva. Sala era supraplina, venise mai ales coconet de toate vîrstele si toate gradatiile olfactice. În pauza, cîte o mamica înmuia cu un zîmbet radios vigilenta paznicilor, trecea în ‘tarcul’ nostru, ne mîngîia pe crestet si ne oferea bomboane. “Sarut mîna, doamna, multumesc!”  “Sa cresti mare, puisor!” Fiecare aveam cîte sapte avocati. Era o forfoteala nemaipomenita, mai ales cînd avocatii se certau cu martorii apararii, profesorii nostri, prelati, ofiteri superiori, academicieni, bunici etc., toti chemati sa dovedeasca nerozia acuzarii; în fond, avocatii, ca si cum noi n-am fi fost împricinati, aparau miscarea legionara. Trei zile am jubilat în mijlocul atentiei publice. Sopteam, îmbatati de mîndrie, între noi: “Ce-o sa zica baietii, cînd ne vom întoarce?” Presedintele, un colonel din justitia militara, Rudeanu, nu lasa sa se întrevada ce pozitie va lua. Procurorul, capitanul Ioachim (un var îndepartat de-al meu), ne-a facut sa-l urîm, prea ne vorbea de rau. În sfîrsit, la 5 decembrie, urma sa se pronunte sentinta. Primisem un pachet cu alimente. L-am dat soldatului de pe coridor, care ne pazea: “Tot nu mai revin aici. Ia-l dumneata!” În sala de sedinte am asteptat o ora completul de judecata. Ne-a lamurit un aprod: “N-a venit raspunsul de la Bucuresti.” Ne-am întors si a doua zi doar, de Sf. Nicolae, s-a deplasat procurorul si mi-a comunicat prin vizeta: “Ai încasat 15 ani de munca silnica.” – “Imposibil!”, am strigat neputincios. Dar n-am plîns.  Abia cînd un fierar, negru ca un horn parasit, m-a culcat la pamînt ca sa-mi puna lanturile, batînd cu dibacie niturile groase, m-au podidit lacrimile.

Gafencu a fost condamnat la 25 de ani, doi dintre noi la 15, ceilalti mai mici la cîte 3 ani. Ca sa ajungem la Ploiesti, unde am petrecut Craciunul, am mers o saptamîna cu duba atasata la tot feluri de trenuri, peste Botosani, Cernauti, Bacau, Marasesti si Buzau. Daca n-ar fi fost cu noi Valeriu, care îsi asumase rolul de calauza prin infern, cred ca ne-am fi topit de disperare. În capitala Bucovinei, abia eliberata, grupe de evrei cu stea galbena pe piept, curatau de zapada strada pe care înainta convoiul nostru. “Uitati-va la ei, saracii!”, spuse Gafencu, “vina lor e ca s-au nascut în alt neam, motiv de a fi prigoniti…” Si le facu prieteneste un semn cu mîna. Dar oamenii aceia, condamnati si ei, îl blestemara; unul îl scuipa: “Criminalule, ajunga-te juvatul!”  

În drum spre Ploiesti, la Bacau, a fost împins în compartiment un rabin în vîrsta, cu perciuni sclipitor de albi. Imediat, hotii l-au descaltat de ghete (erau de calitate buna) si i-au confiscat un sac plin doldora de alimente. Bietul batrîn se apara cum putea, cînd un vlajgan încerca sa-l dezbrace de palton. Îi pusese mîna în gît, îl sufoca. Niciodata nu mi-am putut închipui ca cineva poate fi mai aprins de mînie, cum a tipat Valeriu la acel raufacator: “Lasa-l!” Rabinul lesinase. Cînd si-a revenit, i-am facut loc între noi, pe banca. A poruncit sa i se dea sacul si ghetele înapoi. Si lucrul ciudat, brutele acelea atît de independente, l-au ascultat. A mai mîrîit unul: “Nu vedeti ca e un jidan puturos? Asta nu mai are multe zile de trait!” – “E om si el ca noi!”, replica Valeriu de se facu tacere. Rabinul ne-a povestit ce facuse. Montase un bec în cosul unei case, ca sa semnalizeze avioanelor inamice pozitia orasului, fapta pasibila de o pedeapsa grea. “Domnule, mi-ai salvat viata! Dar nu stiu daca mi-ai facut un bine.” N-am înteles tot ce a spus Valeriu, dar am retinut ca-i vorbea despre demnitatea mortii. Mi-aduc aminte pîna azi, îi aud vorbele soptite în horaitul hotilor adormiti, mai simt în nari duhoarea dospita a trupurilor lor chinuite.

Împlinind treptele sfinteniei, Valeriu Gafencu a murit 12 ani mai tîrziu în temnita de la Tîrgu Ocna.Abia dupa cincizeci de ani, cînd am aflat ca sora mea mijlocie (Elisabeta Ionescu Miron) a fost logodita cu Valeriu, mi-am adus aminte de o scena la Aiud. Valeriu care ‘mi-a facut o vizita’ în celula mea, a zarit pe masa fotografia ei. O saptamîna la rînd, a venit, s-a uitat la acea poza, pâna ce i-am dat-o. A pus-o la el sub icoana, la fereastra.

 

Elisabeta Ionescu-Miron: Despre Paul Miron si Valeriu Gafencu

Pe fratele meu mai mic, Paul Miron, l-au arestat într-o duminică din toamna anului 1941. Împreună cu câţiva colegi de la Liceul Militar, se întâlnise cu Valeriu Gafencu la marginea unei păduri de lângă Iaşi. Au fost duşi la Comandamentul Jandarmeriei şi au anunţat pe directorul liceului. Acesta ar fi putut să-i pedepsească eventual, scăzându-le nota la purtare şi consemnându-i câteva duminici în internat. Dar n-a fost aşa. Intrând pe uşă furios şi înjurând, a început să-i lovească, să le smulgă epoleţii de „elev fruntaş” să le ia curelele care aveau emblema liceului. -„Ce va spune domnul general (pe atunci nu era încă mareşal) că tocmai la un liceu militar s-a pus la cale un complot contra Siguranţei Statului? Aţi necinstit haina militară, aţi dezertat de la datorie!” Uluiţi de urletele lui şi de pumnii pe care-i încasau, elevii nu reuşeau să înţeleagă furia şi violenţa lui.
Bineînţeles că au rămas arestaţi şi după vreo două-trei săptămâni li s-a pregătit un proces la Tribunalul Militar. Procesul a stârnit mare vâlvă la Iaşi. Pe Valeriu Gafencu l-a apărat un profesor de la Facultatea de Drept, spunând că e un  student excepţional, că ar putea avea un viitor strălucit. Pe ceilalţi i-au  apărat avocaţi, care au atras atenţia asupra vârstei fragede a elevilor. Trei dintre ei aveau doar treisprezece ani, erau copii încă şi, de fapt, nu făcuseră niciun rău. Procurorul a vorbit de trădare, complot, învinuiri pe cât de grave, pe atât de inexistente. Au fost condamnaţi la ani grei de închisoare: Valeriu, la 25 de ani, fratele meu şi alt coleg, la 15 ani, (ei abia împliniseră vârsta de 15 ani!) iar cei mici, la trei ani de închisoare.
Deoarece procesul provocase atâta interes şi simpatie pentru cei arestaţi, au fost transportaţi noaptea, „cu discreţie” la închisoarea Galata. Era cale lungă de pe dealul Copoului, unde era Tribunalul, pe dealul Galatei. Era foarte frig, întuneric, ei erau doar în cămaşă, erau în lanţuri, cu bocancii fără şireturi (conform regulamentului), aşa că printre bolovanii şi hârtoapele drumului, li s-au rănit picioarele.
Peste un timp a început calvarul unei transbordări de la o închisoare la alta. Trenul era îngheţat şi închisorile de la Vaslui, Botoşani, Cetatea-Albă etc. erau care de care mai reci şi mai neprimitoare. În cele din urmă au ajuns la Aiud şi mai târziu, peste vreo doi ani, la Alba-Iulia. Vizitaţi de o somitate a Ministerului de Interne, acesta a rămas uimit de vârsta celor încarceraţi, de pregătirea lor din şcoli şi de disciplina lor. În curtea închisorii era un  păr cu fructele coapte, de care băieţii nu se atinseseră şi excelenţa-sa nu putea crede că aceşti copii aveau asemenea voinţă. A promis că-i va elibera pe toţi şi, într-adevăr, după aproape un an, a venit o graţiere pentru minori.

 

Aurelian Guta, Craiova: ” Nu l-am auzit niciodata plangandu-se”

Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului sir de luni petrecute in pat, fara miscare, si din cauza slabiciunii si insuficientei circulatiei sangelui, i-au aparut pe corp escare mari ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzandu-i o mare suprafata a spatelui, coapselor si gambelor.
Alti bolnavi, in situatie asemanatoare, se vaitau, blestemau si se revoltau, caci usturimile si durerile ranilor erau ingrozitoare.
Pe Valeriu nu l-am auzit niciodata plangandu-se, desi pe chipul sau se putea citi suferinta accentuata, iar in ochi ii apareau lacrimi de durere, cand era pansat, cu migala si dragoste frateasca de detinutii doctoranzi in medicina Ion Ghitulescu, Nae Floricel si Aristide Lefa, timp de ore in sir.
Din fasii de camasi rupte, confectionam bandaje pentru acoperirea escarelor, dar din lipsa substantelor medicamentoase necesare, fasiile se lipeau de rani si produceau dureri cumplite cand erau desfacute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaiet, dar dupa un timp, broboane de sudoare ii acopereau fruntea boltita.
Medicii observau; era semnul ca rabdarea atinsese limita. Atunci se opreau si-l lasau putin sa-si revina.