Cuvântul meu este o mãrturie. Din cei peste 12 ani de temnitã, patru (1950-1954) i-am petrecut în închisoarea Tg. Ocna.Dacã s-a vorbit despre „fenomenul Pitesti”, în sensul lucrãrii satanice de distrugere sistematicã fizicã si mai ales spiritualã a omului, socotesc cã trebuie sã se vorbeascã, cu atât mai mult, de „fenomenul Tg. Ocna”, apãrut în paralel cu cel de la Pitesti, ca lucrare divinã de restaurare si zidire sufleteascã a omului, în plin iad comunist.

Este foarte greu sã faci cunoscut cum s-a dezvoltat viata duhovniceascã a detinutilor politici de la Tg. Ocna, într-o scurtã comunicare. De aceea, mã voi mãrgini numai sã creionez câteva aspecte.In ce mã priveste, subliniez din capul locului: viata din închisoarea Tg. Ocna, cu sublimul si tragismul ei, este aceea care m-a determinat sã pãrãsesc geografia, de care mã îndrãgostisem -eram student la Facultatea de Stiinte, sectia Geografie – si sã optez, dupã eliberarea din 1954, pentru teologie si preotie. Nu am fost singurul. Închisoarea Tg. Ocna a fost o oazã într-un desert al suferintei. Nu cã aici ar fi lipsit suferinta. Dimpotrivã, boala – îndeosebi tuberculoza, sub toate formele ei – era la ea acasã. Desi purta si numele de sanatoriu, temnita era temnitã comunistã, mormânt pentru „dusmanii poporului”.

Dar aici socot cã s-a revãrsat mila lui Dumnezeu peste toate crucile purtate cu rãbdare, în nãdejdea mântuirii. Suferinta a fost sublimatã în bucurie, cum o sesizase Radu Gyr:Suferintã, spune-mi, cum sã mi te cânt? Ti-e urcusul sfânt, ca o rugãciuneSi cum o trãise, la Tg. Ocna, Valeriu Gafencu:Si cerul deschis se aratã Cu portile în chipul crucii. La Tg. Ocna am ajuns în primãvara anului 1950, vreo cincizeci de studenti si elevi tebecisti, niste arãtãri, niste schelete care de abia îsi târau picioarele. Veneam din iadul de la Pitesti, de care ne scãpase Bunul Dumnezeu, prin bacilul Koch. Înaintea noastrã mai sosise un lot. Au început apoi sã curga si din alte închisori, de la canal, de la mina, detinuti tuberculosi, unii in stare foarte gravã, încat multi dintre ei au murit la sositea in penitenciar.Tratamentul împotriva tbc-ului era rudimentar. Ne prelungea numai agonia. De streptomicinã si alte remedii descoperite atunci – si care ar fi salvat multe vieti – n-am beneficiat. Încât, cu toate eforturile extraordinare ale doctoritei oficiale, Margareta Danielescu, cãreia îi purtãm mare recunostintã, si ale medicitor nostri detinuti, coasa mortii a secerat fara milã. În perioada ’50-’54, au murit sub ochii nostri circa 80 detinuti, dintre care jumãtate erau studenti si elevi; capacitatea sectiei „politici” fiind de cca. 120 bolnavi. Un numar de alti 62 detinuti au decedat dupã ce au plecat din Tg. Ocna, in alte închisori, trimisi disciplinar, sau dupã eliberare. La poarta închisorii, lângã un closet dezafectat, era o nãsãlie cu o ladã-cosciug, care primea unul sau douã cadavre, in interior aflându-se de multe ori încã unul sau chiar doi de-ai nostri. Lada îsi deserta mortii dincolo de zidul închisorii, la marginea unui cimitir, in gropi superficial sãpate, fara cruci si farã semn, apoi se întorcea asteptând pe altii. Ne astepta pe noi…Un fost grefier de la Tg. Ocna ne-a relatat cã in timpul iernii, când pãmântul era înghetat, detinutii de drept comun care transportau cadavrele, si ele înghetate, le tãiau din picioare, ca sã încapã într-o groapã mai mica.

În 1990 s-a ridicat acolo o troitã si s-a facut sluiba înmormântãrii pentru toti cei care au adormit in Domnul în temnita de la Tg. Ocna. In fiecare an, cei care am supravietuit ne adunãm acolo si le facem pomenire.Pe fundalul acesta, al mortii care ne pândea, am parcurs perioade de mari restrictii, înveninate de activitatea ofterilor politici securisti – Sleam Augustin si Valache – si a turnatorilor. Momentele cele mai grele au fost in legãturã cu incercarea de a se face si aici „reeducare” si „demascari” de tipul Pitesti. Actiunea a fost condusã de ofiterii politici si dirijatã de col. Teodor Sepeanu, care a si venit personal la Tg. Ocna.Cunoastem acum, pe bazã de documente provenite din arhiva securitãtii – ceea ce pentru noi a fost limpede de la început – cã ,,actiunea de demascare a detinutilor din penitenciare a fost dusa sub controlul si îndrumarea directã a seviciului inspectii din Directia Generalã a Penitenciarelor, ai cãror sefi au fost, in anul 1949 – Nemes Iosif – iar in anul 1950, Sepeanu Teodor”.Acestia „au primit instructiuni despre modul de lucru in problema demascãrilor de la superiorii lor, în frunte cu fostul adjunct al MAI – Pintilie Gheorghe, care indica: sã nu se aleagã metodele, ci numai scopul sã fie realizat”.

O parte din tinerii trecuti prin iadul de la Pitesti si-au revenit la normal, in atmosfera plinã de dragoste crestinã de la Tg. Ocna. Altii însa, vreo zece la numãr, n-au avut taria sa se desprinda si sã învingã frica de care erau stãpâniti. Acestia au colaborat cu ofiterii politici, ca informatori si mai ales in actiunea de „reeducare”. Actiunea „reeducãrii”, dupã câteva încercãri, a esuat, izbindu-se de rezistenta dârzã si unitarã a celorlalti detinuti politici, manifestatã pânã la urmã prin strigãte la ferestrele închisorii, încât a aflat tot orasul. De atunci nu s-a mai încercat nici o actiune de reeducate în Tg. Ocna. Dar regimul nostru de închisoare s-a înãsprit (ferestre închise, geamuri vopsite, izolãri etc.).

Si totusi, în aceastã ambiantã, s-a nãscut la închisoarea din Tg. Ocna mai mult decât o comunitate: o adevãratã familie duhovniceasca. Acestei familei i-au dat viatã Valeriu Gafencu, Ion Ianolide si altii ca ei, pe care temnita îi înghitise din tinerete. La un moment dat, bisericuta paraclis din corpul vechi al penitenciarului a fost dezafectatã, crucea de pe turlã doborâtã, iar vesmintele preotesti si sfintete acoperãmînte din altar au fost trimise in penitenciar drept cârpe de spalat pe jos. Când ne-am dat seama de blasfemie, am cãutat sã le recuperãm si sã le ascundem. Un patrafir vechi l-am cusut in cãptuseala paltonului meu si am reusit, trecându-l cu bine prin toate perchezitiile, sã-l scot afarã. Sã fie oare vreo legãturã între acest patrafir si faptul ca mai târziu am devenit preot?In penitenciar a fost introdus un Nou Testament, care a circulat in foi volante. Textele erau copiate pe plãcuta de sãpun – o adevãratã „tabula cerata” si erau învãtate pe dinafarã. Tot asa au fost memorate rugãciuni, psalmi, acatiste, paraclise etc.În acelasi fel se învãtau limbi strãine, matematicã, fizicã, poezie si tot ce privea cultura. La Tg. Ocna, cu binecuvântarea preotilor nostri detinuti, s-a practicat „rugãciunea inimii”.

Valeriu Gafencu si Ion Ianolide au adus aici experienta spiritualã a Aiudului. Acolo crescuserã duhovniceste în preajma unor mari trãitori: Anghel Papacioc (viitorul Ierom. Arsenie Papacioc), avocatii Trifan si Marian, Marin Naidim, Virgil Maxim s.a.; avuseserã legãturi cu lucrarea filocalicã a Pr. Arsenie Boca de la mânãstixea Sâmbãta (arestat si el mai târziu); se bucuraserã de atentia si binecuvântarea P.S. Ioan Suciu de la Blaj, care i-a si vizitat in închisoare, unde dupã aceea avea sã fie azvârlit si sã-si sfârseascã zilele. Experienta duhovniceascã a Aiudului s-a întâlnit, la Tg. Ocna, cu cea adusã de unii dintre studenti – nu numai teologi – arestati dupã 1948. Acestia cunoscuserã activitatea isihastã a „Rugului Aprins” de la Mãnãstirea Antim din Bucuresti, prin marii duhovnici: Arhim. Benedict Ghius, Arhim. Sofian, Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) s.a., care, si ei, mai târziu au fost arestati (Pãr. Daniil a murit la Aiud); sau participaserã la lucrarea misionarã si samarineanã a Pãr. Toma Chiricutã de la Biserica Zlãtari, a Pãr. Const. Sârbu de la Biserica Vergului, a Pãr. Iliescu-Palanca de la Biserica Stavropoleos (si acestia au înfundat puscãriile). Preotii Gherasim Iscu, Vorel Todea, Sinesie Ioja, Varlaam Lica si altii ne-au asistat religios, prin diferite slujbe, mai ales prin taina spovedaniei, aceastã „sfântã terapie”, si îndeosebi prin Sf. Împãrtãsanie, adusã de afarã prin purtarea de grijã a lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au murit au primit Sfânta Cuminecãturã. Toate acestea se sãvârseau pe ascuns, ferindu-ne de ochii administratiei si de urechile tumãtorilor. Atmosferã de catacombã! Ceea ce ne întãrea sufleteste si mai mult. 

Cu rare exceptii, cei care au fost chemati la Domnul au plecat linistiti, în pace, constienti cã trec un prag si cã se îndreaptã spre celãlalt tãrâm.Asa s-a stins, la 49 de ani, în ziua de Crãciun a anului 1951, cu lumânarea în mânã, ascultând rugãciunile pe care le ceruse, Pãrintele Gherasim Iscu, staretul mânãstirii Tismana. Îi ajutase pe cei care luptau în munti, împotriva comunismului.Fiind pe moarte, Edi Masichievici, elev, a cerut sã i se aprindã lumânarea. Dupã ce s-a trezit dintr-un somn scurt, a cerut sã fie stins mucul de lumânare – mai trebuie si altora! -, spunând cã i s-a arãtat Mântuitorul, Care i-a zis: „Nu te iau in seara aceasta”. L-a chemat la el în noaptea urmãtoare. 

Valeriu Gafencu a plecat la Domnul la 18 Februarie 1952, cu fata numai zâmbet, cerându-si iertare (el!) si luându-si rãmas bun (la revedere!) de la toti. Cu câteva zile înainte, terminase, ca pe un testament, „Imnul celor cãzuti”, din care redau o strofã:Te-ai dus si ne-ai lãsat în urma taNãdejdea revederii-n paradis,Mereu vei fi cu noi si-om asteptaSã ne’ntâlnim cu sufletul deschis. Unii au murit pentru cã n-au vrut sã-si vândã sufletul si sã devinã informatori, în schimbul streptomicinei adusã de acasã si care le-ar fi salvat viata. Asa s-au petrecut lucrurile, printre altii, cu studentul Goe Nitescu si cu elevii Edi Masichievici si Nelu Soltaniuc.Noi, care din mila Domnului mai trãim, aducem mãrturie despre viata acestor tineri care s-au strãduit sã traiascã si sã moarã în Hristos.Nu ne surprinde faptul cã pastorul evreu-crestinat, Wurmbrandt a mãrturisit de multe ori cã viata i-a fost salvatã prin lucrarea dragostei crestine a acestor tineri. 

Ajutând pe medicii detinuti, o serie de tineri – tebecisti si ei, dar ceva mai în putere -, cu o dãruire impresionantã, dar fireascã si discretã, au fost în acelasi timp surori de ocrotire, femei de servici, spãlãtorese ale rufelor si cearceafurilor pline de puroi si murdãrie, muncind, ca pentru Hristos, si ziua si noaptea, când fãceau de gardã la patul bolnavilor mai grav, repartizati la parter si mai ales in camera 4. Dintre ei, unii nu au gustat din portiile lor de marmeladã sau carne: le cedau celor mai bolnavi si mai slabi, ei multumindu-se cu obisnuitul arpacas. Sunt aici, la Sighet, de fatã, doi dintre ei. Nu se fãcea aici un fel de discriminare de rasã, de religie sau politicã în aceastã slujire samarineanã. Referindu-se la atmosfera de iubire crestinã din penitenciar, pastorul Wurmbrandt a marturisit cã la Tg. Ocna a întâlnit sfinti si cã el ar dori sã intre în împãrãtia Cerurilor pe aceeasi poartã ca Valeriu Gafencu. 

Am fost vegheati permanent de schitul de pe Mãgura. Clopotele lui din Duminici si sãrbãtori aveau un rãsunet deosebit în inimile noastre. Ca si privelistea extraordinarã a lumânãrilor aprinse – siraguri de stele – pe serpentinele Mãgurei în noptile sfinte ale Prohodului si ale Învierii! Inspirându-se din acest tablou, a izvodit Valeriu „Imnul Învierii”:Un clopot tainic miezul noptii bate Si Iisus coboarã pe pãmânt.Din piepturile noastre’nsângerate Rãsunã imnul învierii sfânt.Si sãrbãtorile Crãciunului! Colindele… cele vechi si cele noi… cele din închisoare, unele triste („A venit si-aici Crãciunul / sã ne mângâie surghiunul”), altele, înflorite aici la Tg. Ocna, colinde de bucurie:

„În inima robului Domnu-si face ieslea Lui, In noaptea Crãciunului. Flori de crin din ceruri plouã Peste ieslea Lui cea nouãSi din cer picurã rouã” (V. Gafencu) 

La închisoarea din Tg. Ocna am simtit si am trait sfinte si adevãrate bucurii! De aceea, dupã „eliberarea” din 1954, prietenul meu Samoilã (un tânãr capabil de mare dãruire îmi mãrturisea cu nostalgie: „Mi-e asa de dor de Tg. Ocna!”. Îi era dor de puscãrie! Da, pentru cã acolo am înteles ce înseamnã libertatea in Hristos. Bucuria si libertatea aceasta nu ni le-a putut lua nimeni, niciodatã.Noi am priceput bine cuvântul pãrintelui monah N. Steinhardt de la mânãstirea Rohia: „Pentru a iesi dintr-un univers concentrationar, si nu neapãrat e nevoie sã fie lagãr, o temnitã ori o altã formã de încarcerare, teoria se aplicã oncãrui tip de produs al totalitarisrnului, existã solutia misticã a credintei”.Din experientele trãite la închisoarea Tg. Ocna s-au cristalizat niste gânduri, niste precepte. 

In cartea sa, „Testamentul din morgã”, Remus Radina afirmã: ,,Din iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui rezultã cele sapte nãzuinte formulate de detinutii politici români:1. Nãzuim spre înviere.2. Luptãm pentru împlinirea împãrãtiei lui Dumnezeu pe pãmânt.3. Vrem sa aducem neamurile la Bisericã pentru a le împãca cu Durnnezeu.4. Vrem sa creãm o scoalã de înaltã culturã si educatie crestinã, care sa catalizeze toate energiile creatoare omenesti.5. Vrem sa creãm un om nãscut din nou din Dumnezeu si din strãdania lui personalã.6. Prin acest om vrem sã dãm expresie, in continut si formã tuturor problemelor omenesti, existente in toate timpurile,7. Vrem sã smulgem pe om din suferinta fizicã si moralã. 

Aceste gânduri fuseserã alcãtuite la Tg. Ocna de cãtre Ion Ianolide si Valeriu Gafencu. Noi le-am învãtat pe de rost si le-am scos afarã, dupã eliberare. Au fost piese de acuzare in procesul care ni s-a intentat in 1958, unora care am fost la Tg. Ocna si care am simtit nevoia imperioasã sã ne vedem, sa ne întâlnim, ca sã pãstrãm, cât de cât, libertatea spiritualã – tara toata era o închisoare – si viata duhovniceascã de 1a Tg. Ocna.In lotul nostru „lotul Tg. Ocna” (cca.30 insi), au fost implicati si o parte din cei rãmasi în închisoare (I. Ianolide, C. Dragodan). Am fost condamnati, în 1959, cu ani grei de închisoare -nouã dintre noi la muncã silnicã pe viatã, pentru activitate misticã de întrajutorare în penitenciarul Tg. Ocna, activitate continuatã si dupã eliberare.A urmat o perioada de detentie extrem de grea.

Nu ne-am pierdut însã nadejdea. Stiam cã: „Cele mai crâncene înfrângeriSunt renuntãrile la vis”  (Radu Gyr) 

In 1964 detinutii politici au fost gratiati. Nu am simtit bucuria eliberãrii. Ochiul securitãtii a rãmas permanent asupra noastrã. Pânã când Dumnezeu ne-a dat minunea jerfelor din Decembrie 1989.Prin aceastã minune suntem noi aici, in locul de jertfã de la SighetStim cã nici o jertfã nu e zadarnicã. Socotim cã Tg. Ocna are un mesaj pentru viata obstei noastre românesti. E mesajul crestin al renasterii noastre.Comunismul a distrus fiziceste sute de mii de oameni, spiritual însã – multe milioane. Martirii ne cheamã de dincolo la Hristos, la Bisericã. Sã-i ascultãm!

Valeriu Gafencu ne-a lãsat ca testament „Imnul celor cãzuti”:

„Ne’ndemni pe cei ce’n viatã am rãmas:Luptati uniti si în acelasi pas. Ziditi lui Dumnezeu altare sfinte, Pãsiti pe calea vietii înainte!” Asa sã ne ajute Dumnezeu!