Printre studentii basarabeni refugiati în capitala Moldovei stralucea Valeriu Gafencu – fiul unui învatator, fost deputat în Sfatul tarii – bine cunoscut ca seful Fratiilor de Cruce din Iasi, organizatia de tineret a Miscarii Legionare. L-am cunoscut în 1941 la caminul studentilor din Pacurari la o partida de volley-ball. Eu eram elev la liceul militar. Gafencu nu a avut legaturi – sa zicem politice – cu noi, deoarece si în perioada statului oficial legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941) elevilor din liceele militare le-a fost interzis sa se constituie sau sa participe în/la organizatii legionare.  

Într-o duminica din noiembrie a stat de vorba cu mai multi dintre noi si ne-a întrebat daca stiam ce se întîmplase la Odessa. Nu auzisem decît zvonuri. Doritor de fapte de arme marete, Antonescu, în calitatea sa de comandant al sectorului de front sud, a cerut nemtilor hatîrul de a cuceri cu trupele române Odessa care rezista cu înversunare. Zeci de mii de dorobanti au cazut pentru gloria maresalului sub focul ucigator al cazematelor sovietice. Culmea dezastrului a fost aruncarea în aer a comandamentului militar român. Gafencu ne-a invitat, pe noi cei de la liceul militar, sa ne întîlnim duminica viitoare la un parastas pentru un foarte bun prieten de-al lui, Felix (celalalt nume nu l-am retinut), ofiter de stat major, sfîrtecat în atentatul de la Odessa. Fiindca toamna era blînda si noi aveam dreptul sa iesim în oras abia dupa amiaza, ne-am înteles sa facem mai degraba o excursie în viile de la Copou. 

23 noiembrie s-a aratat cu soare. Ne daduseram întîlnire la Vidrascu, pe la trei. Ajunsi acolo, am constatat ca venise mult mai putina lume decît promisese. Eram cinci. Gafencu ne astepta. Am poposit într-o poiana si el ne-a povestit despre prietenul sau mort. Taceam si ascultam miscati, mai ales prin faptul ca ne simteam maguliti ca un barbat în toata firea ne lua în serios. Ne-a propus sa facem o rugaciune. Cineva a spus Tatal nostru. Cînd a ajuns la “nu ne duce în ispita” niste racnete grozave ne-au înspaimîntat. Doi gealati fiorosi tinteau cu pistoale uriase: “La pamînt criminalilor! Mîinile întinse!” Si înjuraturi, o ploaie de înjuraturi! Aveam 15 ani. Marturisesc ca mi-a fost frica. Ne-au încolonat si, cu pistoalele spre noi, ne-au dus la Legiunea de jandarmi, pe strada Carol. Ne-a întîmpinat un maior care i-a admonestat pe detectivi: “Nu pe astia îi cautam! Ce sa fac cu ei? M-ati pus în încurcatura mare!” Si catre noi: “Nu va nelinistiti, am telefonat sa vina cineva ca sa va ia de aici.” Ni se facuse foame. Speram sa mai prindem masa de seara. A venit comandantul liceului, colonelul Urziceanu, care nu vorbea niciodata normal, ci îsi trimitea mesajele printr-un boncaluit asurzitor. A tipat la maior: “Cum, nu le-ai pus catuse?” Maiorul dadu din umeri: “De ce? N-am nici un temei.” – “Mai întrebi? stii ce s-a întîmplat la Timisoara?” (Cu o luna înainte, fusesera arestati acolo 13 cadeti pentru activitate legionara). “Trebuie sa statuam un exemplu.” Maiorul care avea vadit cunostinte juridice, a încercat sa se opuna: “Nu intra în cadrul legii. Sînt niste copii. Patru au 15 ani, al cincilea abia 13.” Colonelul tuna periclitînd geamurile din doua caturi: “Fa-ti datoria, maior!” Si, personal, se ocupa de încarcerarea noastra. Ne puse la cîte un colt de camera, ne dadu hîrtie si creion – noi rîdeam pe înfundate crezînd ca e o gluma – si ne sili sa scriem pe genunchi o declaratie. Telefona apoi la închisoarea militara sa anunte ca vor veni clienti, insistînd sa fim izolati în celule diferite. Mi-am luat inima în dinti si, repetînd gimnastica soldatului care iese la raport, l-am întrebat cu un glas care mi s-a parut prea voios: “De ce, domnule colonel?” Ma urmareste pîna azi imaginea colonelului care ma privea cu ura nemotivata, ochii aceia rosi, buzele flescaind condamnarea pentru totdeauna: “Legionarule!” Atît.

O grupa întreaga de jandarmi înarmati ne-a condus la temnita din Copou. Seful lor a batut în poarta de metal. “Cine e?” – “Am venit cu legionarii, deschide!” Valeriu ne tinu o didahie sobra si scurta. Cîtiva soldati din garda îsi scoasera castile, închinîndu-se ca la biserica. Noi, cadetii, rîdeam natîngi: ne distram mai ales pe seama gardianului sef care luase pozitia de drepti fata de noi.Prima noapte, singur pe o rogojina murdara, n-am dormit deloc. O cohorta de soareci dadeau, la fiecare sfert de ora, o raita prin încaperea rece, chitcaind cu veselie spre nelinistea mea.  Ancheta a durat o saptamîna. Ne duceau pe rînd la tribunalul militar, aproape, sub escorta. Presiuni fizice n-au fost. Procurorul insista: “Declara, domnule elev (remarcati politetea!), odata si ai scapat! Uite, ai nenorocit-o pe maica-ta; a cazut la pat, e pe moarte. Si tu esti ucigasul.” Începui sa ma simt vinovat. Nu pentru faptul ca m-am rugat între vii pentru acel necunoscut Felix, nu pentru ca excursia mi-a facut placere, ci pentru ca mama mea moare omorîta de mine. Trebuia s-o salvez: “Ce sa declar?” – “Spune ca ati facut cuib, ca erati organizati demult, ca ati intrat odata la armurarie …” Nimeni n-a declarat asa ceva, dar, lucru curios, ne-am trezit mintind fiecare nemotivat. “Cînd ati decis sa faceti asa zisa excursie?”  “Duminica trecuta, la meci”, spunea unul. Altul pretindea: “M-am întîlnit din întîmplare (în ziua fatala) cu X. pe strada si m-a întrebat, nu vii cunoi?” La confruntari, procurorul nu tinea sa afle adevarul adevarat, ci era multumit ca prezentam mai multe versiuni: “Cine a platit tramvaiul?” – “Fiecare!” – “Nu e adevarat! Mie mi l-a platit Y.” – “Ati avut si de mîncare?” – “N-am avut nimic!” – “Ba, eu am împartit niste chiftele, cînd ne-am asezat pe iarba.”  

Procesul a început la 2 decembrie. Desi era razboi, lumea buna din Iasi se plictisea, motiv important ca arestarea noastra sa produca vîlva. Sala era supraplina, venise mai ales coconet de toate vîrstele si toate gradatiile olfactice. În pauza, cîte o mamica înmuia cu un zîmbet radios vigilenta paznicilor, trecea în ‘tarcul’ nostru, ne mîngîia pe crestet si ne oferea bomboane. “Sarut mîna, doamna, multumesc!”  “Sa cresti mare, puisor!” Fiecare aveam cîte sapte avocati. Era o forfoteala nemaipomenita, mai ales cînd avocatii se certau cu martorii apararii, profesorii nostri, prelati, ofiteri superiori, academicieni, bunici etc., toti chemati sa dovedeasca nerozia acuzarii; în fond, avocatii, ca si cum noi n-am fi fost împricinati, aparau miscarea legionara. Trei zile am jubilat în mijlocul atentiei publice. Sopteam, îmbatati de mîndrie, între noi: “Ce-o sa zica baietii, cînd ne vom întoarce?” Presedintele, un colonel din justitia militara, Rudeanu, nu lasa sa se întrevada ce pozitie va lua. Procurorul, capitanul Ioachim (un var îndepartat de-al meu), ne-a facut sa-l urîm, prea ne vorbea de rau. În sfîrsit, la 5 decembrie, urma sa se pronunte sentinta. Primisem un pachet cu alimente. L-am dat soldatului de pe coridor, care ne pazea: “Tot nu mai revin aici. Ia-l dumneata!” În sala de sedinte am asteptat o ora completul de judecata. Ne-a lamurit un aprod: “N-a venit raspunsul de la Bucuresti.” Ne-am întors si a doua zi doar, de Sf. Nicolae, s-a deplasat procurorul si mi-a comunicat prin vizeta: “Ai încasat 15 ani de munca silnica.” – “Imposibil!”, am strigat neputincios. Dar n-am plîns.  Abia cînd un fierar, negru ca un horn parasit, m-a culcat la pamînt ca sa-mi puna lanturile, batînd cu dibacie niturile groase, m-au podidit lacrimile.

Gafencu a fost condamnat la 25 de ani, doi dintre noi la 15, ceilalti mai mici la cîte 3 ani. Ca sa ajungem la Ploiesti, unde am petrecut Craciunul, am mers o saptamîna cu duba atasata la tot feluri de trenuri, peste Botosani, Cernauti, Bacau, Marasesti si Buzau. Daca n-ar fi fost cu noi Valeriu, care îsi asumase rolul de calauza prin infern, cred ca ne-am fi topit de disperare. În capitala Bucovinei, abia eliberata, grupe de evrei cu stea galbena pe piept, curatau de zapada strada pe care înainta convoiul nostru. “Uitati-va la ei, saracii!”, spuse Gafencu, “vina lor e ca s-au nascut în alt neam, motiv de a fi prigoniti…” Si le facu prieteneste un semn cu mîna. Dar oamenii aceia, condamnati si ei, îl blestemara; unul îl scuipa: “Criminalule, ajunga-te juvatul!”  

În drum spre Ploiesti, la Bacau, a fost împins în compartiment un rabin în vîrsta, cu perciuni sclipitor de albi. Imediat, hotii l-au descaltat de ghete (erau de calitate buna) si i-au confiscat un sac plin doldora de alimente. Bietul batrîn se apara cum putea, cînd un vlajgan încerca sa-l dezbrace de palton. Îi pusese mîna în gît, îl sufoca. Niciodata nu mi-am putut închipui ca cineva poate fi mai aprins de mînie, cum a tipat Valeriu la acel raufacator: “Lasa-l!” Rabinul lesinase. Cînd si-a revenit, i-am facut loc între noi, pe banca. A poruncit sa i se dea sacul si ghetele înapoi. Si lucrul ciudat, brutele acelea atît de independente, l-au ascultat. A mai mîrîit unul: “Nu vedeti ca e un jidan puturos? Asta nu mai are multe zile de trait!” – “E om si el ca noi!”, replica Valeriu de se facu tacere. Rabinul ne-a povestit ce facuse. Montase un bec în cosul unei case, ca sa semnalizeze avioanelor inamice pozitia orasului, fapta pasibila de o pedeapsa grea. “Domnule, mi-ai salvat viata! Dar nu stiu daca mi-ai facut un bine.” N-am înteles tot ce a spus Valeriu, dar am retinut ca-i vorbea despre demnitatea mortii. Mi-aduc aminte pîna azi, îi aud vorbele soptite în horaitul hotilor adormiti, mai simt în nari duhoarea dospita a trupurilor lor chinuite.

Împlinind treptele sfinteniei, Valeriu Gafencu a murit 12 ani mai tîrziu în temnita de la Tîrgu Ocna.Abia dupa cincizeci de ani, cînd am aflat ca sora mea mijlocie (Elisabeta Ionescu Miron) a fost logodita cu Valeriu, mi-am adus aminte de o scena la Aiud. Valeriu care ‘mi-a facut o vizita’ în celula mea, a zarit pe masa fotografia ei. O saptamîna la rînd, a venit, s-a uitat la acea poza, pâna ce i-am dat-o. A pus-o la el sub icoana, la fereastra.