Cel mai corect om pe care l-am întîlnit în viaţa mea este Valeriu Gafencu. L-am cunoscut cînd eram elev la liceul Ion Creangã din Bãlţi în a doua jumãtate a periodei anilor 1930. Era la liceu cu un an înaintea mea, cã eu pierdusem un an, rãmãsesem repetent ca am fugit de la şcoalã şi vroiam sã mã fac circar la circul lui „cel mai tare om din lume” Ivan Zaikin.

Eram nascuţi în aceiaş zodie, Zodia Vãrsãtorului, el la 21 ianuarie 1921 în satul Sângerei judeţul Bãlţi, şi eu la 14 februarie acelaş an, 1921, în satul Vãrzãreşti judeţul Lãpuşna. Ne-am împrietenit cînd eram prin clasa a şasea şi el era într-a şaptea.. M-am „lipit” de el cã emana în jurul lui un simţãmînt de pace, de bucurie, de încredere. Am devenit preteni intimi, motiv pentru care am aflat mai multe despre el si familia lui.

Tatãl lui, Vasile Gafencu avea studii politehnice, a fost deputat in Sfatul Ţãrii şi a votat alipirea Basarabiei la Patria Mamã. La toţi deputaţii statul roman i-a împroprietãrit cu cîte 50 de hectare de pãmînt. Vasile Gafencu, nu a vrut sã facã politicã, ca Inculeţ, Pan Halippa şi alţii şi s-a dedicat agriculturii, lotul lui de 50 de hectare fiind în satul Sîngerei, judeţul Bãlţi. A înjghebat o gospodãrie frumoasã, era un om respectat şi stimat de toatã lumea. Vasile Gafencu avea patru copii, pe Valentina care era cam cu un an mai mare decît Valeriu. Ca sã localizez în timp povestirea mea, mã refer la perioada anilor 1937-1940. Valentina urma la Bãlţi o şcoalã profesionalã. Apoi era Valeriu, cam de o vîrstã cu mine, dupã cum am spus nãscut în 1921. Valeriu urma cursurile liceului teoretic de bãieţi Ion Creangã din Bãlţi. Apoi urma Nora, sau Norica cum îi spunea Valeriu şi alţi membri ai familiei. Nora era cu cca. doi trei ani mai micã decit Valeriu. Apoi urma Puşa (poate asa o rasfãţau ei) care era cea mai micã şi abia intrase şi ea la liceul de fete teoretic din Bãlţi, Domniţa Ileana, unde învãţa şi Nora. Deoarece erau patru copii la şcoalã în Bãlţi, Vasile Gafencu a închiriat o casã întreaga în orasul Bãlţi unde a venit şi mama lor, care îi îngrija, la dãdea de mîncare etc etc, deorece erau cinci persoame, deci practic o famile intreaga.

Vasile Gafencu le aducea de la gospodãria din Sîngerei, produse alimentare şi ce mai aveau nevoie, el rãmînînd singur acasa sa dirijeze o gospodãrie grea. În situaţia asta l-am cunoscut eu pe Valeriu, şi curînd am devenit foarte buni prieteni cu toate cu nu eram colegi de an şi de clasã. Am mîncat şi am dormit de multe ori la ei. Ce-mi aduc aminte cã uneori Valeriu spunea : Ovidiule hai şi ne-om bãrberi!
Şi-mi aduc aminte cã ne barbieream cu o lamã pe care scria: „Lama ELEMENT, rade şi ariciul”. Dar barba noastra era moale, mai mult nişte tulee, şi se întîmpla ca mai ascuţeam creioanele cu lama ELEMENT, apoi o frecam pe pahar şi iar ne barbieream cu ea. El avea o piele foarte sensibilã şi se tãia mereu, apoi se freca cu un bastonaş de piatra acrã.

Cînd eu am fost ales preşedintele societãţii Ştiinţifico-Literare, Bogdan Petriciecu Hajdeu, concomitent şi al revisteti Crenguţa, Valeriu a fost cel ce m-a propus, cu toate cã eram numai în clasa a şaptea şi erau mulţi bãieţi mai buni ca mine în clasa a opta.

Valeriu era un elev foarte bun, şi prin faptul cã emana un aer cald şi prietenos, îl iubeau toţi elevii, inclusiv evreii cu toate cã el era un patriot inverşunat. El nu avea nimic cu evreii, dar ura din rãsputeri comunismul. Comunişti erau foarte puţini, eu nu am cunoscut pe nici unul, dintre elevii liceului nostru nu ştiu sã fi fost careva.
Valeriu avea despre evrei o idee foarte originala el spunea:

”Evreii ni l-au dat pe Iisus Hristos, apostolii au fost evrei, primii creştini au fost evrei, Biblia cartea noastrã de cãpetenie conţine Vechiul Testament, care e cu mult mai mare ca Noul testament, noi trebuie sã recunoaştem aceste merite ale evreilor.”
Faptul cã eu am fost ales preşedintele societãţii Bogdan Hajdeu, implicit şi al revistei Crenguţa, se datoreşte dupã cum am mai spus, lui Valeriu. Cu toate ca erau elevi cu mult mai buni ca mine, Vlad Bejan, Boris Cazacu colegii de ai mei dintr-a şaptea, şi mulţi dintr-a opta, Valeriu m-a propus pe mine şi deoarece el era foarte iubit de toţi elevii, m-au votat şi ales pe mine în unanimitate.

Nu ştiam ce urgie ne paşte, cã criminalul regele Carol al doilea şi camarila lui in frunte cu amanta lui Elena Lupescu, ne-a asigurat ca ţara e apãratã de „un zid de beton de oţel şi foc”, şi cînd au nãvãlit hoardele lui Stalin, s-a dovedit ca armata romînã nu avea nici cel puţin un tanc şi a cedat Basarabia, Bucovina, şi Ţinutul Herţa fãrã nici o opoziţie. Banditul de Carol ştia din 1939 ce se va întîmpla. El a cedat Sudul Dobrogei Cadrilaterul, bulgarilor, Nordul Transilvaniei ungurilor, şi Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa bolşevicilor, şi dacã mai stãtea, România dispãrea de pe hartã.

În dimineaţa zilei de 28 Iunie am aflat ca Basarabia e cedatã ruşilor, deci fiecare s-a descurcat cum a putut. Nu este cazul sã descriu acest tragic episod, deoarece aceastã micã povestire vreau sa o dedic memoriei lui Valeriu.
Am fugit, absolvisem clasa a şaptea, Valeriu terminase a opta. Guvernul lui Antonescu ne-a luat sub oblãduirea lui, am fost repartizat sã continui clasa a opta la liceul Petru Rareş din Piatra Neamţ. Valeriu a dat examenul şi a ajuns student la Facultatea de Drept din Iaşi. El se refugiase cu cele trei surori şi cu mama. Tatãl, Vasile Gafencu, a rãmas la gospodãria din Sîngerei, a fost arestat imediad ce a cãzut Basarabia şi a murit de foame intr-un lagãr bolşevic.


Am terminat a opta, am luat bacalaureatul şi in toamna lui 1941 am reuşit şi am intrat în anul întîi la Politehnica Gheorghe Asachi, care atunci fncţiona în cladirea Universitãţi din Iaşi. Într-o zi m-am întîlnit cu Valeriu, care trecuse în anul doi la Drept. El îmi spune: „Ovidiule, diseara noi studenţii de la Drept avem o întrunire în via la care e vechil tatãl lui colegul meu din Bãlţi Ciocan, nu vii şi tu ? Poate veni oricine se vor discuta probleme intreresante”.
Îmi pare rãu Valeriu cã nu pot veni cã noi „bobocii” facem un chef de bucurie cã am reuşit la Politehnicã, îmi pare rãu.
Cineva trãdase, via era împînzitã cu agenţi ai siguranţei, şi i-a luat pe toţi ca din oalã. I-au judecat şi toţi au primit pedepse grele, Valeriu a cãpãtau 25 de ani de muncã silnicã. Eu am scãpat, Îngerul meu pãzitor m-a salvat la o soartã ca a lui Valeriu. Îngerul meu pãzitor m-a salvat de la moarte de trei ori.
Nu am mai ştiut de Valeriu, decît peste cîţiva ani. Eram inginer, lucram la Institutul de Cercetãri Chimice din Bucureşti şi am aflat cã Valeriu e la o vie în Ardeal, în comuna Galda. Eram logodit cu prima mea nevastã, Angelica. Amîndoi l-am vizitat pe Valeriu, unde am cunoscut şi pe mulţi camarazi de ai lui. Am stat la Galda la via lor vre-o trei zile.
Paza practic era inexistentã. Ei îşi dãduserã cuvîntul de onoare cã nu vor evada şi nu a fugit nci unul. Era simplu sa fugã, imediat ar fi trecut graniţa în Ungaria şi i se pierdea urma. Valeriu era foarte bucuros de vizita noastrã. Mi-a spus ca li s-a ordonat sa nu mãnînce struguri cînd culeg, şi nici unul nu a gustat o boaba, în schimb la masã li se dãdea struguri. Nouã paznicii, care erau nişte bãieţi tineri, ne-a dat struguri pe sãturate. Valeriu parca era iluminat de o flacarã lãuntricã, era un ascet. Am stat la masa cu ei, înainte de a mînca toata lumea se ridica în picioare şi se spunea rugãciunea. Am fost foarte impresionat de disciplina unor ocnaşi care nu se plîngeau de soarta lor, ci îl laudau pe Domnul.Am plecat cu inima frîntã, nu am ştiut cã nu am sa-l mai vãd niciodatã pe Valeriu. Am aflat mai tîrziu cã a murit de tuberculozã un santoriul TBC puşcãrie din Tîrgu Ocna în feb. 1952.
Valeriu era de o curãţenie sufleteascã neobişnuitã, era darnic, şi generos, nu am cuvinte sã enumãr toate calitãţile lui sufleteşti. Eu ar fi trebuit sã mã însor cu Nora, şi afarã de prieten, aş fi fost şi rudã cu Valeriu, dar soarta nu a vrut sã fie aşa.

Valeriu cu multã smerenie ar putea sã stea în rîndul sfinîilor şi sã ne închinãm la el. Acum, îl simt ca a venit lîngã mine şi-mi spune cã am scãpat cu zile luna trecutã, cînd mi-a implîntat în inimã stimulatorul cardiac, dar asta mã obligã sã duc o viaţã cinstitã, creştineascã şi sã lupt din rãsputeri pentru Basarabia noastra Sfîntã.


Ovidiu Creangã, ziua de Crãciun 2006 (25. dec.) Toronto.