Pe fratele meu mai mic, Paul Miron, l-au arestat într-o duminică din toamna anului 1941. Împreună cu câţiva colegi de la Liceul Militar, se întâlnise cu Valeriu Gafencu la marginea unei păduri de lângă Iaşi. Au fost duşi la Comandamentul Jandarmeriei şi au anunţat pe directorul liceului. Acesta ar fi putut să-i pedepsească eventual, scăzându-le nota la purtare şi consemnându-i câteva duminici în internat. Dar n-a fost aşa. Intrând pe uşă furios şi înjurând, a început să-i lovească, să le smulgă epoleţii de „elev fruntaş” să le ia curelele care aveau emblema liceului. -„Ce va spune domnul general (pe atunci nu era încă mareşal) că tocmai la un liceu militar s-a pus la cale un complot contra Siguranţei Statului? Aţi necinstit haina militară, aţi dezertat de la datorie!” Uluiţi de urletele lui şi de pumnii pe care-i încasau, elevii nu reuşeau să înţeleagă furia şi violenţa lui.
Bineînţeles că au rămas arestaţi şi după vreo două-trei săptămâni li s-a pregătit un proces la Tribunalul Militar. Procesul a stârnit mare vâlvă la Iaşi. Pe Valeriu Gafencu l-a apărat un profesor de la Facultatea de Drept, spunând că e un  student excepţional, că ar putea avea un viitor strălucit. Pe ceilalţi i-au  apărat avocaţi, care au atras atenţia asupra vârstei fragede a elevilor. Trei dintre ei aveau doar treisprezece ani, erau copii încă şi, de fapt, nu făcuseră niciun rău. Procurorul a vorbit de trădare, complot, învinuiri pe cât de grave, pe atât de inexistente. Au fost condamnaţi la ani grei de închisoare: Valeriu, la 25 de ani, fratele meu şi alt coleg, la 15 ani, (ei abia împliniseră vârsta de 15 ani!) iar cei mici, la trei ani de închisoare.
Deoarece procesul provocase atâta interes şi simpatie pentru cei arestaţi, au fost transportaţi noaptea, „cu discreţie” la închisoarea Galata. Era cale lungă de pe dealul Copoului, unde era Tribunalul, pe dealul Galatei. Era foarte frig, întuneric, ei erau doar în cămaşă, erau în lanţuri, cu bocancii fără şireturi (conform regulamentului), aşa că printre bolovanii şi hârtoapele drumului, li s-au rănit picioarele.
Peste un timp a început calvarul unei transbordări de la o închisoare la alta. Trenul era îngheţat şi închisorile de la Vaslui, Botoşani, Cetatea-Albă etc. erau care de care mai reci şi mai neprimitoare. În cele din urmă au ajuns la Aiud şi mai târziu, peste vreo doi ani, la Alba-Iulia. Vizitaţi de o somitate a Ministerului de Interne, acesta a rămas uimit de vârsta celor încarceraţi, de pregătirea lor din şcoli şi de disciplina lor. În curtea închisorii era un  păr cu fructele coapte, de care băieţii nu se atinseseră şi excelenţa-sa nu putea crede că aceşti copii aveau asemenea voinţă. A promis că-i va elibera pe toţi şi, într-adevăr, după aproape un an, a venit o graţiere pentru minori.