Valeriu Gafencu

Cuvântul meu este o mãrturie. Din cei peste 12 ani de temnitã, patru (1950-1954) i-am petrecut în închisoarea Tg. Ocna.Dacã s-a vorbit despre „fenomenul Pitesti”, în sensul lucrãrii satanice de distrugere sistematicã fizicã si mai ales spiritualã a omului, socotesc cã trebuie sã se vorbeascã, cu atât mai mult, de “fenomenul Tg. Ocna”, apãrut în paralel cu cel de la Pitesti, ca lucrare divinã de restaurare si zidire sufleteascã a omului, în plin iad comunist.

Este foarte greu sã faci cunoscut cum s-a dezvoltat viata duhovniceascã a detinutilor politici de la Tg. Ocna, într-o scurtã comunicare. De aceea, mã voi mãrgini numai sã creionez câteva aspecte.In ce mã priveste, subliniez din capul locului: viata din închisoarea Tg. Ocna, cu sublimul si tragismul ei, este aceea care m-a determinat sã pãrãsesc geografia, de care mã îndrãgostisem -eram student la Facultatea de Stiinte, sectia Geografie - si sã optez, dupã eliberarea din 1954, pentru teologie si preotie. Nu am fost singurul. Închisoarea Tg. Ocna a fost o oazã într-un desert al suferintei. Nu cã aici ar fi lipsit suferinta. Dimpotrivã, boala - îndeosebi tuberculoza, sub toate formele ei - era la ea acasã. Desi purta si numele de sanatoriu, temnita era temnitã comunistã, mormânt pentru „dusmanii poporului”.

Dar aici socot cã s-a revãrsat mila lui Dumnezeu peste toate crucile purtate cu rãbdare, în nãdejdea mântuirii. Suferinta a fost sublimatã în bucurie, cum o sesizase Radu Gyr:Suferintã, spune-mi, cum sã mi te cânt? Ti-e urcusul sfânt, ca o rugãciuneSi cum o trãise, la Tg. Ocna, Valeriu Gafencu:Si cerul deschis se aratã Cu portile în chipul crucii. La Tg. Ocna am ajuns în primãvara anului 1950, vreo cincizeci de studenti si elevi tebecisti, niste arãtãri, niste schelete care de abia îsi târau picioarele. Veneam din iadul de la Pitesti, de care ne scãpase Bunul Dumnezeu, prin bacilul Koch. Înaintea noastrã mai sosise un lot. Au început apoi sã curga si din alte închisori, de la canal, de la mina, detinuti tuberculosi, unii in stare foarte gravã, încat multi dintre ei au murit la sositea in penitenciar.Tratamentul împotriva tbc-ului era rudimentar. Ne prelungea numai agonia. De streptomicinã si alte remedii descoperite atunci - si care ar fi salvat multe vieti - n-am beneficiat. Încât, cu toate eforturile extraordinare ale doctoritei oficiale, Margareta Danielescu, cãreia îi purtãm mare recunostintã, si ale medicitor nostri detinuti, coasa mortii a secerat fara milã. În perioada ‘50-’54, au murit sub ochii nostri circa 80 detinuti, dintre care jumãtate erau studenti si elevi; capacitatea sectiei „politici” fiind de cca. 120 bolnavi. Un numar de alti 62 detinuti au decedat dupã ce au plecat din Tg. Ocna, in alte închisori, trimisi disciplinar, sau dupã eliberare. La poarta închisorii, lângã un closet dezafectat, era o nãsãlie cu o ladã-cosciug, care primea unul sau douã cadavre, in interior aflându-se de multe ori încã unul sau chiar doi de-ai nostri. Lada îsi deserta mortii dincolo de zidul închisorii, la marginea unui cimitir, in gropi superficial sãpate, fara cruci si farã semn, apoi se întorcea asteptând pe altii. Ne astepta pe noi…Un fost grefier de la Tg. Ocna ne-a relatat cã in timpul iernii, când pãmântul era înghetat, detinutii de drept comun care transportau cadavrele, si ele înghetate, le tãiau din picioare, ca sã încapã într-o groapã mai mica.

În 1990 s-a ridicat acolo o troitã si s-a facut sluiba înmormântãrii pentru toti cei care au adormit in Domnul în temnita de la Tg. Ocna. In fiecare an, cei care am supravietuit ne adunãm acolo si le facem pomenire.Pe fundalul acesta, al mortii care ne pândea, am parcurs perioade de mari restrictii, înveninate de activitatea ofterilor politici securisti - Sleam Augustin si Valache - si a turnatorilor. Momentele cele mai grele au fost in legãturã cu incercarea de a se face si aici “reeducare” si “demascari” de tipul Pitesti. Actiunea a fost condusã de ofiterii politici si dirijatã de col. Teodor Sepeanu, care a si venit personal la Tg. Ocna.Cunoastem acum, pe bazã de documente provenite din arhiva securitãtii - ceea ce pentru noi a fost limpede de la început - cã ,,actiunea de demascare a detinutilor din penitenciare a fost dusa sub controlul si îndrumarea directã a seviciului inspectii din Directia Generalã a Penitenciarelor, ai cãror sefi au fost, in anul 1949 - Nemes Iosif - iar in anul 1950, Sepeanu Teodor”.Acestia “au primit instructiuni despre modul de lucru in problema demascãrilor de la superiorii lor, în frunte cu fostul adjunct al MAI - Pintilie Gheorghe, care indica: sã nu se aleagã metodele, ci numai scopul sã fie realizat”.

O parte din tinerii trecuti prin iadul de la Pitesti si-au revenit la normal, in atmosfera plinã de dragoste crestinã de la Tg. Ocna. Altii însa, vreo zece la numãr, n-au avut taria sa se desprinda si sã învingã frica de care erau stãpâniti. Acestia au colaborat cu ofiterii politici, ca informatori si mai ales in actiunea de „reeducare”. Actiunea “reeducãrii”, dupã câteva încercãri, a esuat, izbindu-se de rezistenta dârzã si unitarã a celorlalti detinuti politici, manifestatã pânã la urmã prin strigãte la ferestrele închisorii, încât a aflat tot orasul. De atunci nu s-a mai încercat nici o actiune de reeducate în Tg. Ocna. Dar regimul nostru de închisoare s-a înãsprit (ferestre închise, geamuri vopsite, izolãri etc.).

Si totusi, în aceastã ambiantã, s-a nãscut la închisoarea din Tg. Ocna mai mult decât o comunitate: o adevãratã familie duhovniceasca. Acestei familei i-au dat viatã Valeriu Gafencu, Ion Ianolide si altii ca ei, pe care temnita îi înghitise din tinerete. La un moment dat, bisericuta paraclis din corpul vechi al penitenciarului a fost dezafectatã, crucea de pe turlã doborâtã, iar vesmintele preotesti si sfintete acoperãmînte din altar au fost trimise in penitenciar drept cârpe de spalat pe jos. Când ne-am dat seama de blasfemie, am cãutat sã le recuperãm si sã le ascundem. Un patrafir vechi l-am cusut in cãptuseala paltonului meu si am reusit, trecându-l cu bine prin toate perchezitiile, sã-l scot afarã. Sã fie oare vreo legãturã între acest patrafir si faptul ca mai târziu am devenit preot?In penitenciar a fost introdus un Nou Testament, care a circulat in foi volante. Textele erau copiate pe plãcuta de sãpun - o adevãratã “tabula cerata” si erau învãtate pe dinafarã. Tot asa au fost memorate rugãciuni, psalmi, acatiste, paraclise etc.În acelasi fel se învãtau limbi strãine, matematicã, fizicã, poezie si tot ce privea cultura. La Tg. Ocna, cu binecuvântarea preotilor nostri detinuti, s-a practicat “rugãciunea inimii”.

Valeriu Gafencu si Ion Ianolide au adus aici experienta spiritualã a Aiudului. Acolo crescuserã duhovniceste în preajma unor mari trãitori: Anghel Papacioc (viitorul Ierom. Arsenie Papacioc), avocatii Trifan si Marian, Marin Naidim, Virgil Maxim s.a.; avuseserã legãturi cu lucrarea filocalicã a Pr. Arsenie Boca de la mânãstixea Sâmbãta (arestat si el mai târziu); se bucuraserã de atentia si binecuvântarea P.S. Ioan Suciu de la Blaj, care i-a si vizitat in închisoare, unde dupã aceea avea sã fie azvârlit si sã-si sfârseascã zilele. Experienta duhovniceascã a Aiudului s-a întâlnit, la Tg. Ocna, cu cea adusã de unii dintre studenti - nu numai teologi - arestati dupã 1948. Acestia cunoscuserã activitatea isihastã a „Rugului Aprins” de la Mãnãstirea Antim din Bucuresti, prin marii duhovnici: Arhim. Benedict Ghius, Arhim. Sofian, Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) s.a., care, si ei, mai târziu au fost arestati (Pãr. Daniil a murit la Aiud); sau participaserã la lucrarea misionarã si samarineanã a Pãr. Toma Chiricutã de la Biserica Zlãtari, a Pãr. Const. Sârbu de la Biserica Vergului, a Pãr. Iliescu-Palanca de la Biserica Stavropoleos (si acestia au înfundat puscãriile). Preotii Gherasim Iscu, Vorel Todea, Sinesie Ioja, Varlaam Lica si altii ne-au asistat religios, prin diferite slujbe, mai ales prin taina spovedaniei, aceastã “sfântã terapie”, si îndeosebi prin Sf. Împãrtãsanie, adusã de afarã prin purtarea de grijã a lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au murit au primit Sfânta Cuminecãturã. Toate acestea se sãvârseau pe ascuns, ferindu-ne de ochii administratiei si de urechile tumãtorilor. Atmosferã de catacombã! Ceea ce ne întãrea sufleteste si mai mult. 

Cu rare exceptii, cei care au fost chemati la Domnul au plecat linistiti, în pace, constienti cã trec un prag si cã se îndreaptã spre celãlalt tãrâm.Asa s-a stins, la 49 de ani, în ziua de Crãciun a anului 1951, cu lumânarea în mânã, ascultând rugãciunile pe care le ceruse, Pãrintele Gherasim Iscu, staretul mânãstirii Tismana. Îi ajutase pe cei care luptau în munti, împotriva comunismului.Fiind pe moarte, Edi Masichievici, elev, a cerut sã i se aprindã lumânarea. Dupã ce s-a trezit dintr-un somn scurt, a cerut sã fie stins mucul de lumânare - mai trebuie si altora! -, spunând cã i s-a arãtat Mântuitorul, Care i-a zis: “Nu te iau in seara aceasta”. L-a chemat la el în noaptea urmãtoare. 

Valeriu Gafencu a plecat la Domnul la 18 Februarie 1952, cu fata numai zâmbet, cerându-si iertare (el!) si luându-si rãmas bun (la revedere!) de la toti. Cu câteva zile înainte, terminase, ca pe un testament, „Imnul celor cãzuti”, din care redau o strofã:Te-ai dus si ne-ai lãsat în urma taNãdejdea revederii-n paradis,Mereu vei fi cu noi si-om asteptaSã ne’ntâlnim cu sufletul deschis. Unii au murit pentru cã n-au vrut sã-si vândã sufletul si sã devinã informatori, în schimbul streptomicinei adusã de acasã si care le-ar fi salvat viata. Asa s-au petrecut lucrurile, printre altii, cu studentul Goe Nitescu si cu elevii Edi Masichievici si Nelu Soltaniuc.Noi, care din mila Domnului mai trãim, aducem mãrturie despre viata acestor tineri care s-au strãduit sã traiascã si sã moarã în Hristos.Nu ne surprinde faptul cã pastorul evreu-crestinat, Wurmbrandt a mãrturisit de multe ori cã viata i-a fost salvatã prin lucrarea dragostei crestine a acestor tineri. 

Ajutând pe medicii detinuti, o serie de tineri - tebecisti si ei, dar ceva mai în putere -, cu o dãruire impresionantã, dar fireascã si discretã, au fost în acelasi timp surori de ocrotire, femei de servici, spãlãtorese ale rufelor si cearceafurilor pline de puroi si murdãrie, muncind, ca pentru Hristos, si ziua si noaptea, când fãceau de gardã la patul bolnavilor mai grav, repartizati la parter si mai ales in camera 4. Dintre ei, unii nu au gustat din portiile lor de marmeladã sau carne: le cedau celor mai bolnavi si mai slabi, ei multumindu-se cu obisnuitul arpacas. Sunt aici, la Sighet, de fatã, doi dintre ei. Nu se fãcea aici un fel de discriminare de rasã, de religie sau politicã în aceastã slujire samarineanã. Referindu-se la atmosfera de iubire crestinã din penitenciar, pastorul Wurmbrandt a marturisit cã la Tg. Ocna a întâlnit sfinti si cã el ar dori sã intre în împãrãtia Cerurilor pe aceeasi poartã ca Valeriu Gafencu. 

Am fost vegheati permanent de schitul de pe Mãgura. Clopotele lui din Duminici si sãrbãtori aveau un rãsunet deosebit în inimile noastre. Ca si privelistea extraordinarã a lumânãrilor aprinse - siraguri de stele - pe serpentinele Mãgurei în noptile sfinte ale Prohodului si ale Învierii! Inspirându-se din acest tablou, a izvodit Valeriu “Imnul Învierii”:Un clopot tainic miezul noptii bate Si Iisus coboarã pe pãmânt.Din piepturile noastre’nsângerate Rãsunã imnul învierii sfânt.Si sãrbãtorile Crãciunului! Colindele… cele vechi si cele noi… cele din închisoare, unele triste („A venit si-aici Crãciunul / sã ne mângâie surghiunul”), altele, înflorite aici la Tg. Ocna, colinde de bucurie:

“În inima robului Domnu-si face ieslea Lui, In noaptea Crãciunului. Flori de crin din ceruri plouã Peste ieslea Lui cea nouãSi din cer picurã rouã” (V. Gafencu) 

La închisoarea din Tg. Ocna am simtit si am trait sfinte si adevãrate bucurii! De aceea, dupã “eliberarea” din 1954, prietenul meu Samoilã (un tânãr capabil de mare dãruire îmi mãrturisea cu nostalgie: „Mi-e asa de dor de Tg. Ocna!”. Îi era dor de puscãrie! Da, pentru cã acolo am înteles ce înseamnã libertatea in Hristos. Bucuria si libertatea aceasta nu ni le-a putut lua nimeni, niciodatã.Noi am priceput bine cuvântul pãrintelui monah N. Steinhardt de la mânãstirea Rohia: „Pentru a iesi dintr-un univers concentrationar, si nu neapãrat e nevoie sã fie lagãr, o temnitã ori o altã formã de încarcerare, teoria se aplicã oncãrui tip de produs al totalitarisrnului, existã solutia misticã a credintei”.Din experientele trãite la închisoarea Tg. Ocna s-au cristalizat niste gânduri, niste precepte. 

In cartea sa, “Testamentul din morgã”, Remus Radina afirmã: ,,Din iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui rezultã cele sapte nãzuinte formulate de detinutii politici români:1. Nãzuim spre înviere.2. Luptãm pentru împlinirea împãrãtiei lui Dumnezeu pe pãmânt.3. Vrem sa aducem neamurile la Bisericã pentru a le împãca cu Durnnezeu.4. Vrem sa creãm o scoalã de înaltã culturã si educatie crestinã, care sa catalizeze toate energiile creatoare omenesti.5. Vrem sa creãm un om nãscut din nou din Dumnezeu si din strãdania lui personalã.6. Prin acest om vrem sã dãm expresie, in continut si formã tuturor problemelor omenesti, existente in toate timpurile,7. Vrem sã smulgem pe om din suferinta fizicã si moralã. 

Aceste gânduri fuseserã alcãtuite la Tg. Ocna de cãtre Ion Ianolide si Valeriu Gafencu. Noi le-am învãtat pe de rost si le-am scos afarã, dupã eliberare. Au fost piese de acuzare in procesul care ni s-a intentat in 1958, unora care am fost la Tg. Ocna si care am simtit nevoia imperioasã sã ne vedem, sa ne întâlnim, ca sã pãstrãm, cât de cât, libertatea spiritualã - tara toata era o închisoare - si viata duhovniceascã de 1a Tg. Ocna.In lotul nostru “lotul Tg. Ocna” (cca.30 insi), au fost implicati si o parte din cei rãmasi în închisoare (I. Ianolide, C. Dragodan). Am fost condamnati, în 1959, cu ani grei de închisoare -nouã dintre noi la muncã silnicã pe viatã, pentru activitate misticã de întrajutorare în penitenciarul Tg. Ocna, activitate continuatã si dupã eliberare.A urmat o perioada de detentie extrem de grea.

Nu ne-am pierdut însã nadejdea. Stiam cã: “Cele mai crâncene înfrângeriSunt renuntãrile la vis”  (Radu Gyr) 

In 1964 detinutii politici au fost gratiati. Nu am simtit bucuria eliberãrii. Ochiul securitãtii a rãmas permanent asupra noastrã. Pânã când Dumnezeu ne-a dat minunea jerfelor din Decembrie 1989.Prin aceastã minune suntem noi aici, in locul de jertfã de la SighetStim cã nici o jertfã nu e zadarnicã. Socotim cã Tg. Ocna are un mesaj pentru viata obstei noastre românesti. E mesajul crestin al renasterii noastre.Comunismul a distrus fiziceste sute de mii de oameni, spiritual însã - multe milioane. Martirii ne cheamã de dincolo la Hristos, la Bisericã. Sã-i ascultãm!

Valeriu Gafencu ne-a lãsat ca testament „Imnul celor cãzuti”:

“Ne’ndemni pe cei ce’n viatã am rãmas:Luptati uniti si în acelasi pas. Ziditi lui Dumnezeu altare sfinte, Pãsiti pe calea vietii înainte!” Asa sã ne ajute Dumnezeu!

Printre studentii basarabeni refugiati în capitala Moldovei stralucea Valeriu Gafencu - fiul unui învatator, fost deputat în Sfatul tarii - bine cunoscut ca seful Fratiilor de Cruce din Iasi, organizatia de tineret a Miscarii Legionare. L-am cunoscut în 1941 la caminul studentilor din Pacurari la o partida de volley-ball. Eu eram elev la liceul militar. Gafencu nu a avut legaturi - sa zicem politice - cu noi, deoarece si în perioada statului oficial legionar (septembrie 1940 - ianuarie 1941) elevilor din liceele militare le-a fost interzis sa se constituie sau sa participe în/la organizatii legionare.  

Într-o duminica din noiembrie a stat de vorba cu mai multi dintre noi si ne-a întrebat daca stiam ce se întîmplase la Odessa. Nu auzisem decît zvonuri. Doritor de fapte de arme marete, Antonescu, în calitatea sa de comandant al sectorului de front sud, a cerut nemtilor hatîrul de a cuceri cu trupele române Odessa care rezista cu înversunare. Zeci de mii de dorobanti au cazut pentru gloria maresalului sub focul ucigator al cazematelor sovietice. Culmea dezastrului a fost aruncarea în aer a comandamentului militar român. Gafencu ne-a invitat, pe noi cei de la liceul militar, sa ne întîlnim duminica viitoare la un parastas pentru un foarte bun prieten de-al lui, Felix (celalalt nume nu l-am retinut), ofiter de stat major, sfîrtecat în atentatul de la Odessa. Fiindca toamna era blînda si noi aveam dreptul sa iesim în oras abia dupa amiaza, ne-am înteles sa facem mai degraba o excursie în viile de la Copou. 

23 noiembrie s-a aratat cu soare. Ne daduseram întîlnire la Vidrascu, pe la trei. Ajunsi acolo, am constatat ca venise mult mai putina lume decît promisese. Eram cinci. Gafencu ne astepta. Am poposit într-o poiana si el ne-a povestit despre prietenul sau mort. Taceam si ascultam miscati, mai ales prin faptul ca ne simteam maguliti ca un barbat în toata firea ne lua în serios. Ne-a propus sa facem o rugaciune. Cineva a spus Tatal nostru. Cînd a ajuns la “nu ne duce în ispita” niste racnete grozave ne-au înspaimîntat. Doi gealati fiorosi tinteau cu pistoale uriase: “La pamînt criminalilor! Mîinile întinse!” Si înjuraturi, o ploaie de înjuraturi! Aveam 15 ani. Marturisesc ca mi-a fost frica. Ne-au încolonat si, cu pistoalele spre noi, ne-au dus la Legiunea de jandarmi, pe strada Carol. Ne-a întîmpinat un maior care i-a admonestat pe detectivi: “Nu pe astia îi cautam! Ce sa fac cu ei? M-ati pus în încurcatura mare!” Si catre noi: “Nu va nelinistiti, am telefonat sa vina cineva ca sa va ia de aici.” Ni se facuse foame. Speram sa mai prindem masa de seara. A venit comandantul liceului, colonelul Urziceanu, care nu vorbea niciodata normal, ci îsi trimitea mesajele printr-un boncaluit asurzitor. A tipat la maior: “Cum, nu le-ai pus catuse?” Maiorul dadu din umeri: “De ce? N-am nici un temei.” - “Mai întrebi? stii ce s-a întîmplat la Timisoara?” (Cu o luna înainte, fusesera arestati acolo 13 cadeti pentru activitate legionara). “Trebuie sa statuam un exemplu.” Maiorul care avea vadit cunostinte juridice, a încercat sa se opuna: “Nu intra în cadrul legii. Sînt niste copii. Patru au 15 ani, al cincilea abia 13.” Colonelul tuna periclitînd geamurile din doua caturi: “Fa-ti datoria, maior!” Si, personal, se ocupa de încarcerarea noastra. Ne puse la cîte un colt de camera, ne dadu hîrtie si creion - noi rîdeam pe înfundate crezînd ca e o gluma - si ne sili sa scriem pe genunchi o declaratie. Telefona apoi la închisoarea militara sa anunte ca vor veni clienti, insistînd sa fim izolati în celule diferite. Mi-am luat inima în dinti si, repetînd gimnastica soldatului care iese la raport, l-am întrebat cu un glas care mi s-a parut prea voios: “De ce, domnule colonel?” Ma urmareste pîna azi imaginea colonelului care ma privea cu ura nemotivata, ochii aceia rosi, buzele flescaind condamnarea pentru totdeauna: “Legionarule!” Atît.

O grupa întreaga de jandarmi înarmati ne-a condus la temnita din Copou. Seful lor a batut în poarta de metal. “Cine e?” - “Am venit cu legionarii, deschide!” Valeriu ne tinu o didahie sobra si scurta. Cîtiva soldati din garda îsi scoasera castile, închinîndu-se ca la biserica. Noi, cadetii, rîdeam natîngi: ne distram mai ales pe seama gardianului sef care luase pozitia de drepti fata de noi.Prima noapte, singur pe o rogojina murdara, n-am dormit deloc. O cohorta de soareci dadeau, la fiecare sfert de ora, o raita prin încaperea rece, chitcaind cu veselie spre nelinistea mea.  Ancheta a durat o saptamîna. Ne duceau pe rînd la tribunalul militar, aproape, sub escorta. Presiuni fizice n-au fost. Procurorul insista: “Declara, domnule elev (remarcati politetea!), odata si ai scapat! Uite, ai nenorocit-o pe maica-ta; a cazut la pat, e pe moarte. Si tu esti ucigasul.” Începui sa ma simt vinovat. Nu pentru faptul ca m-am rugat între vii pentru acel necunoscut Felix, nu pentru ca excursia mi-a facut placere, ci pentru ca mama mea moare omorîta de mine. Trebuia s-o salvez: “Ce sa declar?” - “Spune ca ati facut cuib, ca erati organizati demult, ca ati intrat odata la armurarie …” Nimeni n-a declarat asa ceva, dar, lucru curios, ne-am trezit mintind fiecare nemotivat. “Cînd ati decis sa faceti asa zisa excursie?”  “Duminica trecuta, la meci”, spunea unul. Altul pretindea: “M-am întîlnit din întîmplare (în ziua fatala) cu X. pe strada si m-a întrebat, nu vii cunoi?” La confruntari, procurorul nu tinea sa afle adevarul adevarat, ci era multumit ca prezentam mai multe versiuni: “Cine a platit tramvaiul?” - “Fiecare!” - “Nu e adevarat! Mie mi l-a platit Y.” - “Ati avut si de mîncare?” - “N-am avut nimic!” - “Ba, eu am împartit niste chiftele, cînd ne-am asezat pe iarba.”  

Procesul a început la 2 decembrie. Desi era razboi, lumea buna din Iasi se plictisea, motiv important ca arestarea noastra sa produca vîlva. Sala era supraplina, venise mai ales coconet de toate vîrstele si toate gradatiile olfactice. În pauza, cîte o mamica înmuia cu un zîmbet radios vigilenta paznicilor, trecea în ‘tarcul’ nostru, ne mîngîia pe crestet si ne oferea bomboane. “Sarut mîna, doamna, multumesc!”  “Sa cresti mare, puisor!” Fiecare aveam cîte sapte avocati. Era o forfoteala nemaipomenita, mai ales cînd avocatii se certau cu martorii apararii, profesorii nostri, prelati, ofiteri superiori, academicieni, bunici etc., toti chemati sa dovedeasca nerozia acuzarii; în fond, avocatii, ca si cum noi n-am fi fost împricinati, aparau miscarea legionara. Trei zile am jubilat în mijlocul atentiei publice. Sopteam, îmbatati de mîndrie, între noi: “Ce-o sa zica baietii, cînd ne vom întoarce?” Presedintele, un colonel din justitia militara, Rudeanu, nu lasa sa se întrevada ce pozitie va lua. Procurorul, capitanul Ioachim (un var îndepartat de-al meu), ne-a facut sa-l urîm, prea ne vorbea de rau. În sfîrsit, la 5 decembrie, urma sa se pronunte sentinta. Primisem un pachet cu alimente. L-am dat soldatului de pe coridor, care ne pazea: “Tot nu mai revin aici. Ia-l dumneata!” În sala de sedinte am asteptat o ora completul de judecata. Ne-a lamurit un aprod: “N-a venit raspunsul de la Bucuresti.” Ne-am întors si a doua zi doar, de Sf. Nicolae, s-a deplasat procurorul si mi-a comunicat prin vizeta: “Ai încasat 15 ani de munca silnica.” - “Imposibil!”, am strigat neputincios. Dar n-am plîns.  Abia cînd un fierar, negru ca un horn parasit, m-a culcat la pamînt ca sa-mi puna lanturile, batînd cu dibacie niturile groase, m-au podidit lacrimile.

Gafencu a fost condamnat la 25 de ani, doi dintre noi la 15, ceilalti mai mici la cîte 3 ani. Ca sa ajungem la Ploiesti, unde am petrecut Craciunul, am mers o saptamîna cu duba atasata la tot feluri de trenuri, peste Botosani, Cernauti, Bacau, Marasesti si Buzau. Daca n-ar fi fost cu noi Valeriu, care îsi asumase rolul de calauza prin infern, cred ca ne-am fi topit de disperare. În capitala Bucovinei, abia eliberata, grupe de evrei cu stea galbena pe piept, curatau de zapada strada pe care înainta convoiul nostru. “Uitati-va la ei, saracii!”, spuse Gafencu, “vina lor e ca s-au nascut în alt neam, motiv de a fi prigoniti…” Si le facu prieteneste un semn cu mîna. Dar oamenii aceia, condamnati si ei, îl blestemara; unul îl scuipa: “Criminalule, ajunga-te juvatul!”  

În drum spre Ploiesti, la Bacau, a fost împins în compartiment un rabin în vîrsta, cu perciuni sclipitor de albi. Imediat, hotii l-au descaltat de ghete (erau de calitate buna) si i-au confiscat un sac plin doldora de alimente. Bietul batrîn se apara cum putea, cînd un vlajgan încerca sa-l dezbrace de palton. Îi pusese mîna în gît, îl sufoca. Niciodata nu mi-am putut închipui ca cineva poate fi mai aprins de mînie, cum a tipat Valeriu la acel raufacator: “Lasa-l!” Rabinul lesinase. Cînd si-a revenit, i-am facut loc între noi, pe banca. A poruncit sa i se dea sacul si ghetele înapoi. Si lucrul ciudat, brutele acelea atît de independente, l-au ascultat. A mai mîrîit unul: “Nu vedeti ca e un jidan puturos? Asta nu mai are multe zile de trait!” - “E om si el ca noi!”, replica Valeriu de se facu tacere. Rabinul ne-a povestit ce facuse. Montase un bec în cosul unei case, ca sa semnalizeze avioanelor inamice pozitia orasului, fapta pasibila de o pedeapsa grea. “Domnule, mi-ai salvat viata! Dar nu stiu daca mi-ai facut un bine.” N-am înteles tot ce a spus Valeriu, dar am retinut ca-i vorbea despre demnitatea mortii. Mi-aduc aminte pîna azi, îi aud vorbele soptite în horaitul hotilor adormiti, mai simt în nari duhoarea dospita a trupurilor lor chinuite.

Împlinind treptele sfinteniei, Valeriu Gafencu a murit 12 ani mai tîrziu în temnita de la Tîrgu Ocna.Abia dupa cincizeci de ani, cînd am aflat ca sora mea mijlocie (Elisabeta Ionescu Miron) a fost logodita cu Valeriu, mi-am adus aminte de o scena la Aiud. Valeriu care ‘mi-a facut o vizita’ în celula mea, a zarit pe masa fotografia ei. O saptamîna la rînd, a venit, s-a uitat la acea poza, pâna ce i-am dat-o. A pus-o la el sub icoana, la fereastra.

Pe fratele meu mai mic, Paul Miron, l-au arestat într-o duminică din toamna anului 1941. Împreună cu câţiva colegi de la Liceul Militar, se întâlnise cu Valeriu Gafencu la marginea unei păduri de lângă Iaşi. Au fost duşi la Comandamentul Jandarmeriei şi au anunţat pe directorul liceului. Acesta ar fi putut să-i pedepsească eventual, scăzându-le nota la purtare şi consemnându-i câteva duminici în internat. Dar n-a fost aşa. Intrând pe uşă furios şi înjurând, a început să-i lovească, să le smulgă epoleţii de “elev fruntaş” să le ia curelele care aveau emblema liceului. -”Ce va spune domnul general (pe atunci nu era încă mareşal) că tocmai la un liceu militar s-a pus la cale un complot contra Siguranţei Statului? Aţi necinstit haina militară, aţi dezertat de la datorie!” Uluiţi de urletele lui şi de pumnii pe care-i încasau, elevii nu reuşeau să înţeleagă furia şi violenţa lui.
Bineînţeles că au rămas arestaţi şi după vreo două-trei săptămâni li s-a pregătit un proces la Tribunalul Militar. Procesul a stârnit mare vâlvă la Iaşi. Pe Valeriu Gafencu l-a apărat un profesor de la Facultatea de Drept, spunând că e un  student excepţional, că ar putea avea un viitor strălucit. Pe ceilalţi i-au  apărat avocaţi, care au atras atenţia asupra vârstei fragede a elevilor. Trei dintre ei aveau doar treisprezece ani, erau copii încă şi, de fapt, nu făcuseră niciun rău. Procurorul a vorbit de trădare, complot, învinuiri pe cât de grave, pe atât de inexistente. Au fost condamnaţi la ani grei de închisoare: Valeriu, la 25 de ani, fratele meu şi alt coleg, la 15 ani, (ei abia împliniseră vârsta de 15 ani!) iar cei mici, la trei ani de închisoare.
Deoarece procesul provocase atâta interes şi simpatie pentru cei arestaţi, au fost transportaţi noaptea, “cu discreţie” la închisoarea Galata. Era cale lungă de pe dealul Copoului, unde era Tribunalul, pe dealul Galatei. Era foarte frig, întuneric, ei erau doar în cămaşă, erau în lanţuri, cu bocancii fără şireturi (conform regulamentului), aşa că printre bolovanii şi hârtoapele drumului, li s-au rănit picioarele.
Peste un timp a început calvarul unei transbordări de la o închisoare la alta. Trenul era îngheţat şi închisorile de la Vaslui, Botoşani, Cetatea-Albă etc. erau care de care mai reci şi mai neprimitoare. În cele din urmă au ajuns la Aiud şi mai târziu, peste vreo doi ani, la Alba-Iulia. Vizitaţi de o somitate a Ministerului de Interne, acesta a rămas uimit de vârsta celor încarceraţi, de pregătirea lor din şcoli şi de disciplina lor. În curtea închisorii era un  păr cu fructele coapte, de care băieţii nu se atinseseră şi excelenţa-sa nu putea crede că aceşti copii aveau asemenea voinţă. A promis că-i va elibera pe toţi şi, într-adevăr, după aproape un an, a venit o graţiere pentru minori.

Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului sir de luni petrecute in pat, fara miscare, si din cauza slabiciunii si insuficientei circulatiei sangelui, i-au aparut pe corp escare mari ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzandu-i o mare suprafata a spatelui, coapselor si gambelor.
Alti bolnavi, in situatie asemanatoare, se vaitau, blestemau si se revoltau, caci usturimile si durerile ranilor erau ingrozitoare.
Pe Valeriu nu l-am auzit niciodata plangandu-se, desi pe chipul sau se putea citi suferinta accentuata, iar in ochi ii apareau lacrimi de durere, cand era pansat, cu migala si dragoste frateasca de detinutii doctoranzi in medicina Ion Ghitulescu, Nae Floricel si Aristide Lefa, timp de ore in sir.
Din fasii de camasi rupte, confectionam bandaje pentru acoperirea escarelor, dar din lipsa substantelor medicamentoase necesare, fasiile se lipeau de rani si produceau dureri cumplite cand erau desfacute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaiet, dar dupa un timp, broboane de sudoare ii acopereau fruntea boltita.
Medicii observau; era semnul ca rabdarea atinsese limita. Atunci se opreau si-l lasau putin sa-si revina.

Citise mult in viata lui, dar acum (cat s-a mai putut citi in Aiud, pana in 1948), nu mai citea decat o singura carte, Biblia, si ce era in legatura cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Si se ruga.
In colonie, mergea intre ruinele unei vechi biserici parasite, ce se afla pe un deal, intr-o lucerna a coloniei, n-avea acoperis, era expusa ploilor si intemperiilor si el se ruga acolo.
Cand venea cineva pe la el de-acasa, aborda cu ei totdeauna probleme de credinta, cautand sa convinga pe fiecare de importanta mantuirii.
Spunea catre mine ca chiar daca nu reusim noi sa schimbam lumea, dar macar sa trezim interesul, sa o facem sa nu se mai simta bine cand savarseste raul, sa cream probleme, sa-si puna intrebari, sa-si schimbe pasii.
Facea mult caz de “constiinta pacatului”, pentru ca erau multi care considerau pacate numai curvia, hotia si crima si multi nu se recunosteau pacatosi, fie ca nu le aveau pe acestea, fie ca le minimalizau, neacordandu-le importanta cuvenita.
Dar pierdeau din vedere ca mai sunt si altele si poate mai mari decat acestea, cum ar fi mandria. “Celor mandri Dumnezeu le sta impotriva si celor smeriti le da har.” Pe omul care se grozaveste, Domnul il lasa singur si fara El o sa-si dea seama ca nu poate face nimic si o sa strige la El.

Valeriu Gafencu s-a nascut la 24 ianuarie 1921 in localitatea Singerei, judetul Balti, in Basarabia. Tatal sau, Vasile Gafencu, a fost deputat in Sfatul Tarii, adunarea reprezentativa care a votat in 1918 Unirea cu Romania. Dupa ocuparea Basarabiei de catre bolsevici, in iunie 1940, a fost deportat in Siberia si a murit la scurt timp dupa aceea.
Lui Valeriu ii revine asadar si sarcina de a se ingriji de restul familiei, mama si cele trei surori.
Valeriu urmeaza cursurile liceului Ion Creanga din Balti si in 1940 devine student al Facaultatii de Drept din Iasi.

Arestat de Antonescu

In toamna anului 1941, cand a fost arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica, Valeriu Gafencu avea varsta de 20 de ani. Era student in anul al II-lea al Facultatii de Drept si Filosofie din Iasi.
Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces pe Gafencu, declarand: “Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere diactice”.
Pledoarie inutila, fiindca dictatura antonesciana nu a vazut cu ochi buni activitatea legionara a tanarului Gafencu, care avea o functie de conducere in Fratiile de Cruce.

Inchisoare si distrugere fizica sub comunisti

Tanarul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna in decembrie 1949, dupa ce a trecut prin puscariile de la inchisoarea Aiud (intemnitat de regimul dictatorial al lui Antonescu, intre 1941 - 1944) si de la Pitesti (inchisoare in care a avut loc cumplita reeducare comunista cunoscuta sub numele de “fenomenul Pitesti”, proces catalogat de Soljenitin ca cea mai mare barbarie a sec. XX).
Din cauza torturilor si regimului bestial din temnitele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-inchisoare Tg. Ocna intr-o stare atat de grava incat supravietuirea sa timp de doi ani (pana la 18 febr. 1952) poate fi considerata drept o minune.
Pretul rezistentei sale morale si spirituale in fata ighemonului comunist de la Pitesti a fost unul care i-a rapit definitiv sanatatea. TBC-ul pulmonar, osos si ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul.
Chipul sau era insa, straniu, scaldat intr-o lumina nepamanteana, asupra careia depun marturie multi din cei care au avut privilegiul de a-i fi in preajma in ultima parte a vietii sale. Sufletul si mintea sa nu se desparteau defel de rugaciune.
In ultimul an, hemoptizia (scuipa sange) il transformase intr-o “epava”. La prima vedere, caci lumina sfinteniei trecea dincolo de bietul trup in suferinta si ii atingea pe ceilalti detinuti.
Cu aceasta figura de sfant - care nu poate fi explicata natural, intrucat se stie ca boala care il rodea aduce doar deprimare si schimonosire a chipului - a trecut la cele vesnice. 

Si-a cunoscut ziua mortii

Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup - care supurau permanent - Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfant. Pentru credinta sa, Valeriu a fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii.
Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an.
A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare.
La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: “Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

La targa unde a fost depus, spre a fi dus intr-o groapa comuna (a tuberculosilor), au venit si s-au inchinat, pe rand, toti detinutii, iar calaul Petre Orban a plecat din inchisoarea pentru intreaga zi, pentru a-i lasa sa-si ia ramas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale.
Si-a sacrificat, pentru Hristos si neam: tineretea, profesia, familia, libertatea si viata. Cu toate acestea Biserica Ortodoxa Romana intarzie nejustificat canonizarea lui Valeriu Gafencu. Oamenii il cinstesc insa ca atare, icoana mucenicului putuand fi gasita in tot mai multe case.

I-a salvat viata pastorului Wurmbrand cu pretul propriei vieti

Unul dintre bolnavii ce-l iubeau mult si-l admirau pe Valeriu, Victor Leonida Stratan, obtinuse printr-o interventie speciala de la familie, un pachet cu streptomicina.
Deoarece starea lui era ceva mai buna, a venit cu medicamentele si i le-a pus in brate lui Valeriu, fericit ca ii poate salva viata.
Valeriu le-a primit si a doua zi l-a instiintat pe Stratan ca a hotarat sa le cedeze pastorului Wurmbrand, spunand ca acesta se afla, de asemenea, intr-o stare grava si salvarea lui ar insemna mult pentru dezvoltarea crestinatatii, deoarece este o personalitate recunoscuta, cu relatii internationale si mare putere de influenta.
Stratan s-a suparat si a declarat ca nu este de acord. Atunci, cu blandete, Valeriu i-a spus ca din moment ce i-a daruit medicamentele, acum ele ii apartin si are libertatea sa le foloseasca potrivit indemnului constiintei lui.
Intr-adevar, medicamentele au fost folosite de pastorul Wurmbrand, a carui viata a fost astfel salvata. Nu dupa mult timp, pastorul avea sa faca un gest similar, cedand injectiile primite de el chiar unui legionar. De aici si confuzia intretinuta in media ca pastorul i-ar fi salvat viata lui Gafencu si nu invers.
Impresionat de trairea crestina a lui Gafencu, pastorul Wurmbrand a declarat ca vrea sa intre in Rai pe aceeasi poarta pe care intra si Valeriu si si-a luat angajamentul ca daca va mai fi vreodata liber sa vorbeasca lumii intregi despre trairea de exceptie a lui Valeriu si a camarazilor sai. Numai ca Wurmbrand a uitat repede cele promise.

 Interviu cu dr. Aristide Lefa, studentul medicinist care l-a ingrijit pe Gafencu pana in ultima clipa*

Rep: Spuneti-ne va rugam o intamplare mai deosibita cu pacientul valeriu Gafencu!
dr. Aristide Lefa: Sunt foarte multe de zis, insa am sa ma opresc asupra uneia singure. Valeriu urma sa suporte o interventie chirurgicala la spitatul din localitate, fiindca noi nu aveam cele necesare pentru a-l opera in penitenciar. Operatia a fost foarte mult intarziata de autoritatile comuniste.

Cand l-au pus pe masa de operatie nu i-au facut cum trebuie anestezicul sau acesta era expirat pentru ca trupul lui Gafencu nu amortise. Si l-au operat mai bine de jumatate de ora pe viu iar el nu a spus un cuvant. Si-au dat seama la final ce facusera, au ramas impresionati, dar viata unui detinut nu valora nimic pe atunci.

Au fost minuni la moartea sa

Rep: Cum a murit Valeriu Gafencu?
dr. Aristide Lefa: A fost un miracol ca a supravietuit atat. Pe final abia mai putea respira, inima ii batea cu putere… I-am dat apa cu zahar caci n-aveam niciun tratament la dispozitie. Dupa ce a luat doua guri s-a ridicat si m-a mustrat usor: “Lui i-au dat pe cruce fiere iar voi imi dati mie miere?”….
Imediat ce i-a fost scos trupul afara si pus pe pamant, desi fusese o zi calduroasa, cu soare, pana atunci, in cateva minute s-a pornit o ninsoarea teribila care a acoperit tot noroiul din jurul corpului lui Valeriu.